Revin. Spectacolul care a fost capabil să bucure şi ochii de copil, şi ochii de bunic, era şi ultimul pe care urma să îl văd în Festivalul "Toma Caragiu" din Ploieşti. Şi s-a numit Deux rien. Adică "două nimicuri". De fapt, exact asta a şi fost: un spectacol care porneşte din nimic (doi cerşetori pe o bancă) şi care exploatează acel nimic (jocuri de obişnuire cu banca, cu partenerul de bancă, cu oamenii care îi văd stând pe bancă). Fără pretenţii de estetică sau de dramaturgie, mai ales că e complet fără vorbe. Dar nimicul pe care cei doi construiesc poveste are ceva puternic, în detaliile lui. Cerşetorii par a face chestii, pe scenă, la voia întâmplării. Se joacă cu mâinile, cu degetele, cu hainele, cu sprâncenele, se uită urât, se uită frumos, aleargă, merg tiptil, etc. E o voie a întâmplării care vine de undeva dinăuntru, dintr-un fel de dorinţă de a cunoaşte lumea în care se află şi, apoi, de a o face cunoscută. Iar acest efort de cunoaştere se exprimă prin joc, care îi aduce pe cerşetori în tot felul de ipostaze, unele caraghioase şi groteşti, altele gingaşe sau amare. Judecând după gesturi şi priviri, cei doi au manifestările omului nerăbdător să se facă înţeles; au apucăturile omului nebăgat în seamă, care încearcă să-ţi atragă privirea cu orice, ca să vezi, până la urmă, că are şi el ceva de spus. Iar când ţi-a atras atenţia şi e conştient că acel contact e stabilit, te duce în lumea lui. În bucla lui.
Tocmai acest "furt" de stare se întâmplă şi aici, în Deux rien. Dacă, la început, cei doi se strâmbă, se aruncă pe jos şi umblă prosteşte prin scenă, făcându-i pe copilaşii din public să se împrăştie de râs, treptat personajele devin duioase, apoi grave, ca mai apoi să se cufunde în tragic, iar noi, adulţii, să cădem pe gânduri privindu-le sfârşeala. Încontinuu are loc un salt de la un registru la altul - comic, liric, burlesc, oniric, tragic, melancolic - pe ideea că totul e fluid şi imprevizibil în viaţă. Că în mijlocul celui mai frumos vis te poţi trezi cu o lovitură în cap. Dacă ceva pare simplu, în povestea de viaţă a celor două personaje, e pentru că s-a întâmplat rapid şi nu a existat timp destul pentru aprofundare; dacă ceva pare a fi grav sau tragic, e pentru că într-adevăr aşa este. Sfârşitul vine mai repede decât bucuria, iar pierderea, mult mai sigur decât împlinirea.
În ciuda aparenţei de spectacol "uşor", cei doi actori francezi aduc multă virtuozitate pe scenă. Fie mimă şi dans, cu poziţii mecanice, geometric gândite, fie prestidigitaţie, cu creare de iluzii prin rapiditatea mişcărilor, spectacolul este foarte precis lucrat. E cursiv în toate detaliile, e sub control în toate momentele de coregrafie şi mimă, iar muzica şi eclerajul nu fac decât să susţină, armonios, acest discurs al imaginarului, al visului frumos înconjurat de coşmaruri. Nu ştiu, zău, dacă am mai văzut vreodată un spectacol atât de simplu, în care să fie în acelaşi timp circ, animaţie, bâlci şi tragic. A fost un soi de bâlci profund, dovadă că toţi ochii prezenţi în sală au fost larg deschişi. Timp de o oră, toţi au fost în spectacol, mai degrabă decât la spectacol.
Pentru prezenţa acestui moment de teatru, în festival, şi pentru că Ploieştiul a fost fericit timp de o oră, staff-ul festivalului merită o strângere de mână.
Regie, scenografie, coregrafie, interpretare: Clément Belhache, Caroline Maydat.
Producţie: Compania Comme Si, Franţa
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru "Toma Caragiu", Ploieşti
Durată: 1 oră
Credite foto: Maria Ştefănescu