Desigur, n-a fost entuziasmul copilăros al unora de la Arad, să zicem, pentru că, până la urmă, dacă stai în Ploiești și vrei să vezi un spectacol la ACT, ești imediat acolo. Cu mașina faci două ore, în cel mai rău caz. Dar, comedie fiind, a existat la Moș Nichifor, din când în când, un soi de reacție în plus, pozitivă evident, a publicului, un fel de acordare suplimentară de credit, prin râs și supralicitare a momențelelor amuzante. Nu e rău deloc, atâta doar că umorul poveștii din Moș Nichifor nu e atât de spumos. Nu e chiar Gogol.
De fapt, e Creangă. Și mai e și Dabija. E cuplul Creangă-Dabija, cel mai longeviv cuplu autor-regizor din ultimii 15 de ani de teatru, pentru care întoarcerea la povestea românească (și, în mod esențial, la povestea ca sursă de teatru) a fost ca o întoarcerea la un izvor de apă bună. Și zic asta ținând cont de ceea ce definește acele spectacole ale lui Dabija, construite din literatură românească veche: naivitatea poveștii, umor țărănesc, prospețime a personajelor, sclipiri ale dialogurilor, morală universală cu iz românesc, etc.
Dar, dacă în Absolut! sau OO! găsim adevărate rostogoliri de faze comice, pe graiuri și temperamente tipice satului din Oltenia și Moldova, în Moș Nichifor întâlnim o lume mai potolită, mai bătrânească. Mai serioasă în comicul ei. De altfel, Dabija nici nu cred că și-a propus să facă, aici, ceea ce îi reușise în Absolut!, deși eroul - Ivan - pare importat de acolo, dar cu altă vârstă și alte apucături. Unele mai domoale. Moș Nichifor, așa cum îl vedem pe scenă - cu vocea lui răgușită, cu umbletul lui apăsat, cu tusea, cu dresul vocii de parcă ar fi bunicu', cu vorba într-o ureche, cu spatele gârbovit, de parcă n-ar mai fi în stare să ridice nici măcar un lemn -, e cel care dictează ritmul poveștii. Totul se întâmplă molcom, șters, cu pauze între o vorbă și alta, astfel încât păcatul erotic dintre el și tânăra soție evreică să pară firesc, omenesc. Acceptabil. La fel cum Nichifor face pe senilul, evreica e un soi de mironosiță veselă, iar în timp ce ambii se fac "că plouă", povestea merge mai departe, așa cum își doresc ei.
Farmecul spectacolului, atât cât este el, vine din desele discuții cu subînțeles, din grimasele care spun cu totul altceva decât vorba. Iar Marcel Iureș și tânăra Ruxandra Maniu au înțeles bine acest lucru și îl duc până la capăt, cu zâmbete naive și ridicări din sprâncene care se pricep al naibii de bine să ascundă păcatul. Pe de altă parte, o anume energie a spectacolului vine din schimburile de replici, de regulă bazate pe contrastul între adevăr / înflorire. Tot ce e descriere, în povestirea lui Creangă, e adus aici în dialog, iar felul în care vorbește Nichifor e mai aproape de hiperbolă și basm, decât de realitate. Iureș, de altfel, apasă această "pedală" a umflării vorbelor, ducând repede și des în ironie, cu toate acele fețe lungi ale lui, fals grave. Însă toate astea dau un tempo prea lent, care face ca anumite momente să scadă în putere până la limita plictisului. Da, sunt de acord că cei doi sunt reprezentanții unei lumi rurale cu zâmbetul pe buze, deloc proastă, foarte abilă chiar, care renunță la a spune lucrurile pe față, în schimbul vorbăriei dezinteresate, hâtre. Dar mulți s-ar putea plânge că spectacolul e șters și pur ilustrativ. Ca un stop-cadru din lumea de altădată... și atât. Alții, în schimb, s-ar putea bucura tocmai pentru lucrul ăsta și ar vedea, în el, filosofie țărănească, așa cum era ea cândva. Eu, unul, am apreciat calmul actoricesc cu care Iureș și Ruxandra au construit un spectacol mai degrabă imaginar decât fizic. Exact ca în literatură, punându-ți mintea la contribuție.
Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Alexandru Dabija, după povestirea Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă
Costume: Manuela Pungan
Distribuție: Marcel Iureș; Ruxandra Maniu
Producție: Teatrul ACT, București
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru "Toma Caragiu", Ploiești
Durată: 1 oră 15 minute
Credite foto: Alex Iureș.