Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. A treia zi - Moş Nichifor


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Când vine vorba de teatru, Bucureştiul e aşteptat, în provincie, cam cum e aşteptată provincia în Bucureşti. Nu pot să vă spun ce îmbulzeală e la FNT, în capitală, când ajung spectacole de la Piatra sau Cluj, la fel cum greu îmi e să vă descriu zâmbetele oamenilor din Zalău, Buzău sau Alba în secunda în care văd, pe afişe, că scrie "Odeon" sau "Nottara". Cam aşa a fost şi aseară, la spectacolul Teatrului ACT, Moş Nichifor, jucat în Festivalul "Toma Caragiu" de la Ploieşti. Cap de afiş: Marcel Iureş.


Desigur, n-a fost entuziasmul copilăros al unora de la Arad, să zicem, pentru că, până la urmă, dacă stai în Ploieşti şi vrei să vezi un spectacol la ACT, eşti imediat acolo. Cu maşina faci două ore, în cel mai rău caz. Dar, comedie fiind, a existat la Moş Nichifor, din când în când, un soi de reacţie în plus, pozitivă evident, a publicului, un fel de acordare suplimentară de credit, prin râs şi supralicitare a momenţelelor amuzante. Nu e rău deloc, atâta doar că umorul poveştii din Moş Nichifor nu e atât de spumos. Nu e chiar Gogol.

De fapt, e Creangă. Şi mai e şi Dabija. E cuplul Creangă-Dabija, cel mai longeviv cuplu autor-regizor din ultimii 15 de ani de teatru, pentru care întoarcerea la povestea românească (şi, în mod esenţial, la povestea ca sursă de teatru) a fost ca o întoarcerea la un izvor de apă bună. Şi zic asta ţinând cont de ceea ce defineşte acele spectacole ale lui Dabija, construite din literatură românească veche: naivitatea poveştii, umor ţărănesc, prospeţime a personajelor, sclipiri ale dialogurilor, morală universală cu iz românesc, etc.


Dar, dacă în Absolut! sau OO! găsim adevărate rostogoliri de faze comice, pe graiuri şi temperamente tipice satului din Oltenia şi Moldova, în Moş Nichifor întâlnim o lume mai potolită, mai bătrânească. Mai serioasă în comicul ei. De altfel, Dabija nici nu cred că şi-a propus să facă, aici, ceea ce îi reuşise în Absolut!, deşi eroul - Ivan - pare importat de acolo, dar cu altă vârstă şi alte apucături. Unele mai domoale. Moş Nichifor, aşa cum îl vedem pe scenă - cu vocea lui răguşită, cu umbletul lui apăsat, cu tusea, cu dresul vocii de parcă ar fi bunicu', cu vorba într-o ureche, cu spatele gârbovit, de parcă n-ar mai fi în stare să ridice nici măcar un lemn -, e cel care dictează ritmul poveştii. Totul se întâmplă molcom, şters, cu pauze între o vorbă şi alta, astfel încât păcatul erotic dintre el şi tânăra soţie evreică să pară firesc, omenesc. Acceptabil. La fel cum Nichifor face pe senilul, evreica e un soi de mironosiţă veselă, iar în timp ce ambii se fac "că plouă", povestea merge mai departe, aşa cum îşi doresc ei.


Farmecul spectacolului, atât cât este el, vine din desele discuţii cu subînţeles, din grimasele care spun cu totul altceva decât vorba. Iar Marcel Iureş şi tânăra Ruxandra Maniu au înţeles bine acest lucru şi îl duc până la capăt, cu zâmbete naive şi ridicări din sprâncene care se pricep al naibii de bine să ascundă păcatul. Pe de altă parte, o anume energie a spectacolului vine din schimburile de replici, de regulă bazate pe contrastul între adevăr / înflorire. Tot ce e descriere, în povestirea lui Creangă, e adus aici în dialog, iar felul în care vorbeşte Nichifor e mai aproape de hiperbolă şi basm, decât de realitate. Iureş, de altfel, apasă această "pedală" a umflării vorbelor, ducând repede şi des în ironie, cu toate acele feţe lungi ale lui, fals grave. Însă toate astea dau un tempo prea lent, care face ca anumite momente să scadă în putere până la limita plictisului. Da, sunt de acord că cei doi sunt reprezentanţii unei lumi rurale cu zâmbetul pe buze, deloc proastă, foarte abilă chiar, care renunţă la a spune lucrurile pe faţă, în schimbul vorbăriei dezinteresate, hâtre. Dar mulţi s-ar putea plânge că spectacolul e şters şi pur ilustrativ. Ca un stop-cadru din lumea de altădată... şi atât. Alţii, în schimb, s-ar putea bucura tocmai pentru lucrul ăsta şi ar vedea, în el, filosofie ţărănească, aşa cum era ea cândva. Eu, unul, am apreciat calmul actoricesc cu care Iureş şi Ruxandra au construit un spectacol mai degrabă imaginar decât fizic. Exact ca în literatură, punându-ţi mintea la contribuţie.


Regie: Alexandru Dabija
Dramaturgie: Alexandru Dabija, după povestirea
Moş Nichifor Coţcariul de Ion Creangă
Costume: Manuela Pungan
Distribuţie: Marcel Iureş; Ruxandra Maniu
Producţie: Teatrul ACT, Bucureşti
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru "Toma Caragiu", Ploieşti
Durată: 1 oră 15 minute
Credite foto: Alex Iureş
.



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2019
 Toate articolele despre Moş Nichifor


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. A patra zi - Deux rien, Florian-Rareş Tileagă
 Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. A doua zi - Punto y coma şi Carmen, Florian-Rareş Tileagă
 Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. Prima zi - Salba dracului şi Mihăiţă. Reconstituirea unei vieţi, Florian-Rareş Tileagă
 Programul Festivalului de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2019, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer