Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2019

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. Prima zi - Salba dracului şi Mihăiţă. Reconstituirea unei vieţi


noiembrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O zi caldă de noiembrie 2019, într-un oraş în care n-ai mai pus piciorul până acum, e perfectă ca să faci cunoştinţă cu acel oraş. Cu clădirile, cu străzile, cu felul oraşului de a fi prin oameni, prin maşini, prin vorbele pe care le auzi pe trotuar şi în trafic. Pe scurt, vibe-ul oraşului. Aşa a fost luni, 4 noiembrie 2019, când am ajuns în Ploieşti, pentru Festivalul "Toma Caragiu". Mai aveam câteva ore până la primul spectacol, şi ce altceva aş fi avut mai bun de făcut decât să umblu prin oraş? Nimic, aşa că pun o haină pe mine şi ies.

Cum, însă, timpul de stat în Ploieşti e scurt, n-am vreme de plimbări. Nici de muzee. Încerc varianta rapidă, pe un traseu-fulger pe care îl improvizez pe loc: un parc, un bulevard, un restaurant, o biserică, o piaţă alimentară, un Mac, nişte uliţe mai dosite. Din toate câte ceva, pe repede-înainte.

N-o să vă fac o descriere dulceag-romanţată a plimbării mele. Dar pot să vă spun că, la amiază, Ploieştiul e un fel de Sibiu. Calm, verde, luminos, cu oameni care, incredibil, îţi zâmbesc dacă îi priveşti în ochi, chestie care mi s-a mai întâmplat doar în Timişoara... După-masa, însă, Ploieştiul se preface într-un Bacău mai mare, la fel de gri, nespecific, nelalocul lui. Arhitectura boierească, splendidă, parcă se face nevăzută, lăsând în primplan blocurile în care oamenii se grăbesc să ajungă. E forfotă de back from work. Iar undeva în spatele meu, pe trotuar, aud nişte adulţi cum îl înjură porcos pe un copilaş de 8-9 ani, fiindcă i-a întrerupt din vorbit. Fază virală de Facebook, nu alta. Cât despre ambianţa de seară, Ploieştiul devine un Bucureşti mai mic. Dar e Bucureştiul ăla al străzilor de pe lângă centru, unde tre' să ai grijă pe unde calci şi pe ce străzi umbrite ajungi. Aşa că, dacă e vreun vibe al Ploieştiului, la care să ai acces într-o zi, imaginaţi-vă un amestec de zâmbet şi nervi.

Iertaţi-mi, vă rog, introducerea greoaie, fals-literară, dar a face cunoştinţă cu oraşul în care are loc un festival e la fel de important cu a şti din ce livadă vine mărul pe care vrei să-l mănânci. Deocamdată, mărul e bun. Are gust. Are şi ceva zbârcituri, dar asta înseamnă că e bio. Natural. Nu?

Ei bine, cu acest bagaj de stări amestecate am ajuns la primul moment al festivalului: o expoziţie foto, chiar în foaierul teatrului, în care sunt cuprinse 26 de portrete semnate de regretatul Sorin Radu. Sunt portrete de actori, de personalităţi române şi străine - de la Marcel Iureş şi Maia Morgenstern, la Regele Mihai, Salvador Dali şi Ronald Reagan. Sunt portrete simple, clare şi ele denotă nu atât calitatea fotografiilor, cât calitatea umană a fotografului, care a fost primit cu la fel de multă deschidere în teatre, ca şi în cele mai înalte medii diplomatice. Cât despre fotografia de teatru, Sorin Radu rămâne un reper pentru ceea ce înseamnă discreţia.

 

De început

Prima "scânteie" a festivalului a fost, totuşi, afară din teatru, cu un performance stradal pe texte de Caragiale şi Muşatescu. Trei actori, fiecare cu câte un monolog, au construit, pe rând, o situaţie de conflict. Bineînţeles, nu a lipsit umorul, ivit din acel limbaj pseudo-savant, ultra-pedant, umflat din schiţele lui Caragiale. Nu am de gând - nici nu e cazul, nici locul - să fac o cronică a performance-ului, însă pentru un moment comic (axat mai mult pe text decât pe costum sau recuzită) energia rostirii trebuie să fie mai potolită. La public trebuie să ajungă TOT ce iese pe gura actorului, şi mă refer aici nu la faptul că nu s-ar fi auzit, ci la faptul că nu s-a râs pe cât ar fi trebuit să se râdă şi nu s-a exploatat toată resursa de fineţe (de cuvânt, de tăcere, de privire, de gest) care ar fi trebuit să se exploateze. E un foarte mic semnal de alarmă, pe care îl trag tinerilor actori de pretutindeni, nu neapărat celor trei care au deschis, cu succes de altfel, festivalul.

 

Autor: I.L. Caragiale; Tudor Muşatescu
Regie: Vlad Trifaş
Distribuţie: Ştefan Pavel; Cătălin Ştefan Bucur; Mihaela Mardare
Producţie: performance al Teatrului "Toma Caragiu", Ploieşti
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru "Toma Caragiu", Ploieşti
Durată: 2 ore 15 minute
Credite foto: Maria Ştefănescu


Salba dracului

Povestea vine din secolul XIX şi îi aparţine lui Alecsandri. De fapt, e chiar prima dintre scrierile lui dramatice, publicate în "Repertoriul dramatic" (1852), fiind în mod declarat o ilustrare brută a diferenţei între cultura nouă, reprezentată aici de Iorgu, proaspăt întors acasă de la studii, şi cea veche, anchilozată, tradiţionalistă a Iaşilor din acei ani. Ideilor liberale, progresiste ale acestui tânăr, care le-a asimilat fără să le priceapă şi care ar face orice ca să "dea bine" printre cei de acasă, li se opune primitivismul oamenilor de acasă, ale căror realizări în viaţă sunt cazanul de ţuică şi hora. De aici, ciocniri între ce se vrea şi ce se obţine, între aparenţa ideologiei şi realitatea banului, între cine "aş vrea să fiu" şi cine "mi-e ruşine să recunosc că sunt". Aşa că textul, deşi vechi de două sute de ani, nu e inactual. Problemele de inadecvare de la o lume la alta sunt atemporale şi se resimt cu atât mai tare, cu cât civilizaţia de baştină e mai înapoiată. Le-am simţit şi eu, personal, în anii facultăţii, când mă credeam un mare deştept şi, poate, le-aţi simţit şi voi, când vă întorceaţi în satul sau orăşelul de acasă. De aceea, spectacolul are sens, azi, având în vedere că, la noi, chestiunea jocului de aparenţe e resimţită mai mult decât la scară largă. Cu o populaţie majoritară la sat şi cu un tineret pregătit pe fugă în universităţi, problemele de inadecvare sunt vii.

 

Salba dracului e un spectacol pe care, la Ploieşti, l-am văzut pentru a doua oară, prima fiind la Odeonul din Bucureşti, în octombrie 2019, în FNT. Dar şi acum, ca şi atunci, am avut aceeaşi senzaţie: de spectacol nelalocul lui. Ca vechi urmăritor al teatrului lui Dabija, de la Colonelul Pasăre (2001) încoace, am fost mirat să văd că plăcerea lui pentru grai, poveste românească şi specific local a ajuns, de data asta, într-o zonă de... eroziune. Nu pot să zic că n-am râs, împreună cu ceilalţi din public, dar asta s-a întâmplat rar - deşi intenţia spectacolului era, evident, să se întâmple des - în cele aproape două ore de spectacol, iar ceea ce nu era râs a ajuns să fie banal, sec, plat, gălăgios. Repet, chiar dacă pare greu de crezut, sunt fan Dabija. Şi nu o zic ca pe o scuză. Dacă teatrul lui ar fi facebook, eu, unul, aş fi un follower veşnic încântat de orice nou titlu cu care vine. Aşa am fost şi aşa voi fi, având tot timpul în minte repere ca Nasul, Creatorul de teatru, Absolut!, OO! sau Pyramus & Thisbe 4 You. Dar, aici, ceva nu a mers.

 

Din păcate, singurul "stâlp" al spectacolului, care ar fi trebuit să ţină totul în echilibru - şi anume specificul moldovenesc al situaţiilor, construit din grai şi tradiţie - a fost insuficient. Insuficient şi incapabil să asigure forţa a două ore de spectacol. În loc să existe mai multă poveste, exprimată cu mai puţină scălâmbăială, cu mai puţină agitare a energiilor din scenă, a existat, în schimb, mai multă gălăgie. S-a râs, într-adevăr, dar la glumiţe, la aparte-uri, la faze de umplutură, nu la ceea ce, într-un text comic, asigură umorul de valoare: situaţia. Au fost monotonii atât la nivel de urlet - până la durutul urechilor... -, cât şi la nivel de rostiri soft, făcând spectacolul să fie mai mult strident decât inteligent, şi mai aproape de gălăgia lui Vasilache şi Mărioara din iarmaroc decât de Matei Millo. Mai mult decât atât, s-au jucat roluri care au semănat între ele nu ca figuri de personaj colectiv, ci ca soluţii superficiale de "a ajunge la public". Ceea ce, mie cel puţin, îmi aminteşte o veche hibă a actorilor români: e suficient să termini o facultate de teatru, să apari în spectacolul cutare, făcut de cutare, să ai energie pe scenă şi să nu greşeşti replicile, ca să zici că eşti bun. Nu sunt răutăcios, sunt de-a dreptul îngrijorat; păi dacă e vreun spectator nou-nouţ, care nu a văzut teatru în viaţa lui, şi nimereşte direct la Salba dracului, se sperie şi greu îl mai prinzi în templul Thaliei. În concluzie, spectacolul este în mare parte ratat. E ca şi când ar fi fost făcut de actori, de ei înşişi şi atât, fără cine ştie ce coordonare. Iar dacă a fost coordonare, parcă i-a aparţinut cuiva care s-a plictisit de teatru. Aşa că nu, nu pot să îmi închipui că aici ar fi Alexandru Dabija. E ca şi când BMW-ul tocmai a scos un fel de Logan, la care tremură plasticele pe bord.

Autor: Vasile Alecsandri
Regie: Alexandru Dabija
Scenografia: Alexandru Dabija
Distribuţie (parţial
): Lucia Pînzaru; Florin Toma; Petronela Buda
Producţie: Teatrul Dramatic "Fani Tardini", Galaţi
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru "Toma Caragiu", Ploieşti
Durată: 1 oră 50 minute
Credite foto: Andrei Gîndac


Mihăiţă. Reconstituirea unei vieţi

Când joacă pe scenă unul ca George Mihăiţă, provenit din vechea generaţie care s-a impus, în mentalul colectiv românesc, ca fiind "de aur" - alături de Cotescu, Caragiu, Patrichi, Dem Rădulescu, etc. -, e întotdeauna o bucurie pentru publicul larg. Iată de ce one-man-show-ul jucat de Mihăiţă pe scena de la "Imaginario" din Ploieşti, a fost un succes cert. Pornind, ca idee, din cartea biografică a Doinei Papp - Mihăiţă. Reconstituirea unei vieţi -, spectacolul este, de fapt, o ilustrare a celor mai bune momente din viaţa profesională şi personală a actorului. A fost un spectacol frumos, cuminte, decent, în limitele genului său; un spectacol care ar fi riscat să pară, la un moment dat, un laudatio de sine suspect, dacă n-ar fi fost contrapunctat, încontinuu, de autoironiile lui Mihăiţă, care s-a simţit bine vorbind de propriile limite. Eu, unul, m-am simţit bine la spectacol, atât pentru că fie văzusem spectacolele şi filmele de care vorbea Mihăiţă, fie citisem despre ele în revistele de teatru. Şi la fel cred că s-au simţit şi restul. A fost bine, a fost încheierea bună a primei zile de festival.

 

One-man-show de George Mihăiţă
Producţie: Teatrul de Comedie, Bucureşti
Vizionare: noiembrie 2019, în cadrul Festivalului de Teatru "Toma Caragiu", Ploieşti
Durată: 1 oră 10 minute
Credite foto: Teatrul "Toma Caragiu
"



 Toate articolele despre Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2019
 Toate articolele despre Salba dracului


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Florian-Rareş Tileagă


Alte articole

 Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. A patra zi - Deux rien, Florian-Rareş Tileagă
 Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. A treia zi - Moş Nichifor, Florian-Rareş Tileagă
 Ploieşti, noiembrie 2019, teatru. A doua zi - Punto y coma şi Carmen, Florian-Rareş Tileagă
 Programul Festivalului de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2019, Comunicat de presă


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer