Lansat în festivaluri şi pe diverse ecrane naţionale în 2019, Dronningen / Queen of Hearts / Dama de cupă, al doilea titlu de lungmetraj din cariera regizoarei daneze de origine egipteană May el-Toukhy, a câştigat 9 categorii la Danish Film Awards 2020, inclusiv premiul pentru cel mai bun film, regie, scenariu (Maren Louise Käehne & May el-Toukhy) şi cea mai bună imagine (Jasper Spanning). La Sundance 2019, a bifat premiul publicului la categoria world cinema-dramatic, în timp ce la TIFF-ul 2019, May el-Toukhy a primit premiul de regie.
În plin val doi al pandemiei, Dama de cupă ajunge, în fine, pe ecranele mioritice, distribuit de Transilvania Film pe platforma unlimited.tiff.ro. Începând de miercuri, 25 noiembrie 2020, filmul va putea fi e-vizionat pe ecranele proprii şi personale în schimbul unui bilet de 15 lei. Textul de mai jos conţine oarece dezvăluiri privind scenariul peliculei.
****
Întrebată de Gustav (jucat de promiţătorul actor suedez Gustav Lindh) ce unic obiect ar lua pe o insulă pustie, Anne (nou rol remarcabil al starului danez Trine Dyrholm) răspunde, după un scurt moment de gândire: "o cutie de chibrituri". Nu e loc de sentimentalisme când scopul e supravieţuirea.
Jocul celor doi, adolescentul Gustav şi mama sa vitregă, avocata de succes Anne, se întâmplă la finalul unei partide de sex dintr-o aventură interzisă care începe neaşteptat şi se termină prost. Pe parcurs, Anne e ezitantă, schimbătoare, se simte vinovată. Când e pericol să fie demascată, schimbă radical foaia, devine agresivă în limbaj, domină şi distruge. Nimeni din cei care i-ar putea sta în cale nu rezistă.
Din replici răzleţe, livrate de-a lungul celor puţin peste două ore ale filmului, putem face oarece deducţii despre copilăria lui Anne. Rămasă orfană de tată la 11 ani, nedoritoare să vorbească prea mult despre debutul vieţii sale sexuale, lăudată la ceas aniversar pentru faptul că le oferă celor două gemene ale sale o copilărie mult mai bună decât a sa, Anne pare să fi fost victima unor abuzuri cu tentă sexuală. Fix ca adolescentele şi tinerele pe care acum le apără cu îndârjire şi competenţă în procese din cele mai dificile.
E limpede, Anne nu vrea ca şi alte fete să treacă prin traumele prin care ea însăşi a trecut. Sau, daca traumele nu mai pot fi împiedicate, vrea ca măcar vinovaţii să fie pedepsiţi. Totul are, însă, o limită. Şi limita e cea care priveşte confortul propriei vieţi. Când acesta riscă să fie serios ameninţat (soţul, Peter, ar putea afla de aventura soţiei sale cu fiul său din prima căsătorie), Anne pune la bătaie tot ce a învăţat de-a lungul adolescenţei când a fost abuzată şi maturităţii când a luptat şi reuşit să îşi facă un drum în viaţă, în ciuda startului schingiuit. Abuzata devine (mai mult decât) abuzatoare.
Aparent, Maren Louise Käehne & May el-Toukhy îşi construiesc povestea ca un comentariu critic la adresa burgheziei ultra-înstărite. Impozanta vilă a familiei şi spectaculoasa pădure care o înconjoară, spaţiul în care se desfăşoară cea mai mare parte a filmului, şi petrecerea aniversară a gemenelor amintesc de Parasite-ul lui Bong Joon Ho. Cinele cu prietenii de pe terasa mereu însorită, paharele de vin aşezate pe masa lungă de lângă şemineu, activităţile extra-şcolare ale gemenelor, senzaţia de aseptic, de imaculat, de impecabil pe care o emană casa, hainele şi gesturile familiei lui Anne, de văzut în atâtea şi atâtea alte pelicule ale ultimului deceniu (cu precădere central şi nord-europene), spun mai degrabă opusul a ceea ce reprezintă. Relaxare, belşug, viaţă uşoară şi fericită? Mai degrabă, singurătate, vid emoţional, lipsă de sens. Şi, eventual, negre secrete ascunse într-un trecut împins cât mai adânc în pământul memoriei, ca în Caché-ul lui Haneke.
Dama de cupă face un pas mai departe şi arată cum statutul de nouveau riche şi o carieră dedicată în mod real înfăptuirii binelui nu sunt un cec în alb pentru moralitate. Twist-ul noir pe care Anne îl provoacă propriului destin e resimţit de spectator ca un şoc dintre cele mai dure. Penultima secvenţă, care lasă să se înţeleagă complicitatea soţului / tatălui cu fapta soţiei / amantei, accentuează disconfortul. Poate că privirile fixe ale celor doi din ultimul cadru lasă să se vadă oarece mustrări de conştiinţă. Dar faptele sunt la ani-lumină distanţă de orice formă de căinţă.