Deşi ar fi trebuit de mult să îşi afle rostul şi să intre în rând, Petrunija (Zorica Nusheva) locuieşte împreună cu părinţii la cei peste 30 de ani ai săi. Situaţia produce o tensiune permanentă, umilitoare şi frustrantă. Educaţia superioară este irelevantă: nimeni nu angajează absolvente de istorie. Nici măcar voinţa, disperarea cu care încearcă imposibilul, nu o ajută: doar tinerele atrăgătoare ar putea obţine un job de secretară (contra unor servicii umilitoare, dar acceptate de toată lumea). Universul oamenilor din Stip, din estul Macedoniei, a ajuns la fel de dezolant, de gol şi de rece precum piscina dezafectată de lângă casa Petrunijei. Iluzia bunăstării comuniste s-a evaporat ireversibil, pentru a lăsa loc sărăciei, lipsei de perspective şi obtuzităţii care domnesc acum nestingherite peste sufletele şi minţile oamenilor.
Cinematografic, culorile reci ale iernii sunt dublate de nuanţe similare ale interioarelor. De la casa Petrunijei şi până la secţia de poliţie, o senzaţie inconfortabilă de răcoare răutăcioasă se strecoară prin ecran.
Pe acest fond descurajant, subiectul filmului (inspirat dintr-un caz real) este actual şi interesant: o femeie câştigă cursa tradiţională de Bobotează, reuşind să scoată crucea de lemn din apele îngheţate. Scandalul astfel iscat devine apoi o paradă delicioasă a prejudecăţilor masculine, îndeajuns de corecte pentru a admite evidenţa, dar prea orgolioase ca s-o şi recunoască. Cazul ajunge rapid în atenţia poliţiei, care însă nu ştie cum să încadreze fapta. Pentru a fi încadrată ca furt, preotul (Suad Begovski) ar trebui să declare în scris că Petrunija nu a câştigat cursa. Pe de altă parte, dacă nu e infracţiune, atunci Petrunija ar trebui lăsată liberă, dar scandalul ar degenera uşor în violenţe.
Regăsim, într-o cheie mai amuzantă şi mai optimistă, aceeaşi ceaţă valorică specifică post-comunismului şi aceeaşi religie debusolată din După dealuri al lui Cristian Mungiu. În ambele filme, misoginia oarbă merge mână în mână cu o lipsă de perspectivă, de oportunităţi sociale şi economice care sufocă personalităţile feminine prea puternice. Alina (Cosmina Stratan) este văzută drept posedată atunci când iese din rând, interpretare reluată şi aici prin imagini ale diavolilor ce corup femei în icoane naive post-bizantine.
Religia instituţionalizată, aşa cum este ilustrată în ambele filme, nu s-a hotărât încă în ce orizont să îşi aşeze discursul: pre- sau post-iluminist. Pe de o parte, tentaţia medievală este mare: textele de bază şi practicile sunt antice, premoderne. Pe de altă parte, modernizarea este dificilă, aproape imposibilă. Nu doar pentru că îi lipsesc modelele, dar şi pentru că societatea în ansamblu este blocată într-o eternitate inconfortabilă, în care legea seculară este, într-un final, obligată să intervină: în După dealuri pentru tragerea la răspundere a făptaşilor, aici pentru eliberarea Petrunijei în lipsa unei acuzaţii formale.
Oamenii bisericii sunt portretizaţi ca trăind din sacralizarea tradiţiilor vagi, mai mult sau mai puţin păgâne ele însele, decât trăirea plenară, morală, în lumina unor texte clare şi luminoase, interpretate doct. Dar, mai important decât atât, societatea este la rândul ei destul de laxă. Nu este clar unde se termină influenţa bisericii şi de unde începe domnia legii.
Din păcate, în partea a doua, scenariul oferă Petrunijei o partitură mai puţin generoasă. Închisă în secţia de poliţie - aşa cum societatea o închisese anterior în inutilitatea umilitoare a absolventului de istorie ce nu îşi găseşte de lucru - Petrunija devine jucăria forţelor exterioare. Comandantul de poliţie nu ştie ce lege să aplice pentru rezolvarea situaţiei, dar e convins că trebuie să o reţină în secţie. Preotul, la un păhărel de coniac, recunoaşte că doreşte puterea simbolică asupra propriilor enoriaşi pe care i-o asigura tradiţia, dar îi lipseşte şi curajul, şi inteligenţa de a acţiona în condiţiile nou-apărute. La rândul ei, o jurnalistă ambiţioasă din Capitală se străduieşte să realizeze un reportaj cu puternice accente feministe, chiar dacă Petrunija îi refuză ajutorul. Aşa că Petrunija este obligată la o tăcere forţată, care contrastează cu caracterul ei pasiv din prima parte, şi care încetineşte puternic antrenul iniţial al filmului.
Ieşirile intelectuale din timpul interogatoriului - ca istoric, este interesată mai degrabă de Revoluţia chineză decât de Alexandru Macedon, eroul naţional -, sau momentele romantice neplauzibile - naşterea unei idile timide cu un poliţist mustăcios, nu reuşesc să convingă. Ele se îndepărtează prea mult de focusul filmului: motivaţia şi lupta unei femei împotriva unui ritual tradiţional.
O importantă dezbatere ideatică este şi ea lăsată neaprofundată: cât de mult se pot implica persoanele seculare în viaţa bisericii. Pe ansamblu, filmul critică amestecul religiosului în societate, dar nepracticanţii înşişi (aşa cum se declară Petrunija) se întreabă dacă este corect să se amestece în corectitudinea politică a ritualurilor religioase.
Un contra-exemplu este filmul israelian Ismach Hatan / The Women's Balcony (r. Emil Ben-Shimon, 2016). Aici, enoriaşele unei sinagogi din Ierusalim se "revoltă" împotriva manipulărilor unui rabin misogin care refuză să le amenajeze locul de rugăciune. Pe drept cuvânt, poziţia femeii în comunitatea religioasă este reclamată de practicante, nu de outsideri conjuncturali.
Apoi, artistic, personajul Petrunijei este insuficient elaborat. În pofida inteligenţei sale, Petrunija nu are un proiect personal şi social constructiv. Ea nu creionează o alternativă pozitivă la situaţia dramatică, la sărăcia spirituală şi materială în care se zbate societatea post-comunistă. Aşa că punctul de cotitură - scoaterea crucii din apă - este expresia unui protest asumat sau o reacţie de moment, fără legătură cu valorile şi viziunea sa? Conform scenariului, pare mai degrabă o întâmplare nefericită, nu un manifest conştient. Cu alte cuvinte, în revolta ei, Petrunija apare mai degrabă pasivă decât activă.
Totodată, promisiunea idilei romantice înfiripată în timpul interogatoriului schimbă personajul dintr-o perspectivă jignitoare: apariţia unei mustăţi prietenoase este suficientă pentru ca revolta feministă şi modernistă să-şi piardă avântul.
Chiar şi cu aceste imperfecţiuni, filmul place. În primul rând, subiectul este dezvoltat cu umor, într-o notă suficient de relaxată. Machismul torsurilor nude ce înfruntă gerul, fuga de răspundere a figurilor autoritare masculine (preotul şi comandantul de poliţie local), chiar şi feminismul gălăgios al reporteriţei, creează o ironie plăcută, revigorantă. Apoi, critica socială rămâne pertinentă. Imobilismul mental şi degringolada valorică se impun ca realităţi incontestabile, indiferent de reacţia personajului principal. Nedreptatea rămâne flagrantă, chiar dacă martorii nu reacţionează cum ar trebui.
Astfel că intenţia generoasă a subiectului este îndeajuns de robustă pentru reuşita filmului, ca şi pentru senzaţia de bine şi optimism care va urma vizionării sale.