Când mergi cu maşina pe drumuri de ţară, încercând să ocoleşti aglomeraţia absurdă a şoselelor binecunoscute spre munte şi spre mare, n-ai alt partener sonor decât posturile publice de radio. Surpriza e că senzaţiile tari se pot trăi şi prin intermediul acestora, poate nu chiar la nivelul de adrenalină produs de body-jumping, dar oricum...
Nu e puţin lucru să plonjezi în timp până în urmă cu cincisprezece - douăzeci de ani, când puteai auzi aceleaşi glume răsuflate pe post de "divertisment duminical", aceleaşi "introduceri sonore" pentru noile rubrici, aceiaşi corespondenţi pentru ştiri cu acelaşi limbaj de lemn comunicând despre aceleaşi răsuflate "evenimente" locale. Ascultându-i, ai senzaţia acută că te găseşti nu numai în alt timp, ci şi în altă ţară, cu totul alta decât cea "descrisă" de posturile comerciale, înfierate de unii fără drept de apel. Poate că nu vor ele decât bani, dar măcar au un buletin de ştiri profesionist, scurt cât să nu plictisească şi cu o selecţie a ştirilor ce n-are nimic de-a face cu dorinţa de a demonstra că fiecare corespondent, din toate colţurile ţării, are motive să-şi primească salariul. În mod normal, aceşti foşti şi actuali tovarăşi, rămaşi postaţi în teren, ar fi mai bine să primească un salariu cu condiţia să povestească numai într-un cadru intim, cum ar fi propria familie, despre "fiii satului" întorşi la "vatra părintească" pentru a asista la un concurs de cânt popular românesc sau la vreo tabără de creaţie literară pentru copii. Poate că limbajul animatorilor de la posturile comerciale se apropie uneori de limita cu vulgaritatea, cum susţin "puritanii" de la Radio România Muzical (care erau aproape să-şi piardă licenţa de emisie, conform unei decizii a CNA), dar măcar aceştia nu asasinează pe nimeni cu comentarii insipide pe marginea marilor bucăţi muzicale transmise, care ar fi mai bine puse în valoare de tăcerea redactorilor muzicali.
Dar cea mai dură "întâlnire" sonoră rămâne cea cu emisiunile de aşa-zis divertisment, în care au împietrit aceleaşi voci obosite, ca nişte fantome dintr-un castel părăsit. Iar când acestea mai fac şi eforturi să se "dea" contemporane, chiar se atinge o formă de umor, numai că involuntar. O scenetă având ca temă "centura de castitate" împăna recent o poveste de Ev Mediu cu prinţi şi prinţese, cu trimiteri la ritualuri sexuale ceva mai recente, efectul final fiind stârnirea unui sentiment de jenă în stare pură pentru ascultători, care ar fi preferat probabil un banc cinstit care să spună lucrurilor pe nume provocând un râs adevărat.
S-au înregistrat proteste în ultima vreme din partea unora care cred că radioul public ar fi nedreptăţit prin reducerea numărului de licenţe de emisie. S-au purtat discuţii între noua conducere a SRR şi cea a CNA, însă mult mai simplu ar fi fost pentru toată lumea să asculte măcar o oră - două câteva dintre programele radioului public, întrebându-se apoi dacă mai merită plătit acesta din banii publici?
Pe de o parte, cât timp există acestea, o eventuală patrie a nostalgicilor – destul de mulţi la noi - ar putea să-şi găsească prin ele un loc pe unde. Pe de alta, ce vină au toţi auditorii acestor emisiuni, care nu au posibilitatea de a alege altceva?