Turandot, opera operelor, filmul filmelor, slipul slipurilor

Turandot este, fără discuţie, o operă a operelor. Nu doar că are una dintre cele mai somptuoase şi surprinzătoare partituri ale modernităţii, dar şi povestea a adunat strat după strat în jurul ei. S-a desprins de trunchiul originar persan, s-a cocoţat pe înălţimile marelui zid chinezesc şi şi-a întins aripi spre universalitate. Zborul ei a traversat secolul XX, cu lecturi care au purtat-o de la cele mai literale traduceri scenice cu iz de Chinatown până la interpretări agăţate în cuiul problematicilor actuale, inclusiv #metoo sau women empowerment. Pentru o clipă, am crezut că aceasta ar putea fi una dintre direcţiile spre care se îndrepta şi actuala producţie a Operei Naţionale Bucureşti, atunci când am zărit-o pe Liù intuind şi, apoi, indicând-i lui Calaf răspunsurile la cele trei enigme ale lui Turandot. În definitiv, trama crudă (în care simpatica sclavă nu doar că rămâne cu buza umflată la fiecare privire drăgăstoasă către prinţul jinduit, dar devine şi victimă pe altarul vanităţii masculine) merita un asemenea act justiţiar pe care i-l refuză libretiştii Giuseppe Adami şi Renato Simoni. De altfel, obiectul adoraţiei ei, după câteva regrete de complezenţă, se întoarce la curtarea trufaşei Turandot.

Problema cu montările lui Mario de Carlo (am mai spus-o şi cu ocazia premierei de Don Carlo tot de la opera bucureşteană), este că îţi servesc nişte rudimente de idei care par să scoată capul deasupra rutinei, pentru ca apoi să te trimită înapoi în clişeu, dacă nu chiar în derizoriu. Este şi cazul acestei Turandot, o babilonie vizuală pe care ai respecta-o, dacă ar duce la bun sfârşit măcar una dintre bunele intenţii. Punctul terminus ar fi tot Iadul (în acest caz, finalul cu tunuri de confetti, de am crezut că greşisem filmul şi nimerisem pe genericul final al Galei Premiilor Operelor Naţionale). Măcar, însă, călătoria ar fi fost mai plăcută... Producţia lui, însă, e ca o pasăre Phoenix născută din cenuşa altor o mie şi una de referinţe, fie proprii, fie, mai ales, împrumutate. O să îmi replicaţi că nu poţi face o mare revoluţie din Turandot. Cu toate acestea, trăim în secolul XXI, unul în care libretul a devenit o convenţie, un pivot în jurul căruia se ondulează variaţiuni din ce în ce mai răsfirate. Rânzescu şi Zeffirelli au fost. Oricât ne-ar răsfăţa retina o cornucopie de pagode şi dragoni, spectatorul contemporan doreşte altceva: idee, conflict, motiv, nu doar ambalaj. Că veni vorba de ambalaj, am apreciat eşafodajul roşu, ca interiorul unei cutii de lac chinezeşti. O asemenea ramă induce automat sentimentul de comoară, de artefact, de memorie, un artificial al poveştii lui însuşi asumat. Am dorit mai mult în marile scene de ansamblu. Nu neapărat pompă şi recuzită, ci sentimentul unui intangibil, al unei alterităţi care trebuie să rămână întrucâtva nedecriptată de spectatorul contemporan. Am simţit-o în prima apariţie mută a lui Turandot, având ceva din fixitatea măştii lui Tutankhamon şi aceeaşi strălucire supraumană care orbeşte gloatele. Am fost dezamăgit că a doua apariţie a ei, chiar înainte de In questa reggia, a fost atât de obiectivă, de ştearsă. Am aşteptat finaluri de act care să oglindească scenic amplitudinea partiturii muzicale. Nu au fost. M-am bucurat şi să văd creionarea evidentă a terţetului plin de culoare Ping-Pang-Pong în spiritul commediei dell`arte. Prea multe înscenări ale operei pucciniene uită că Turandot a fost, înainte, o piesă de Carlo Gozzi, ceea ce îi circumscrie o tuşă ludică pe care partitura per sé şi-o refuză. Majoritatea mizanscenelor cedează în faţa farmecului de basm ancestral, luxuriant, oniric. În Turandot-ul bucureştean, oniricul miroase a celuloid, pentru că îşi trage seva din n elemente translatate din blockbuster-e hollywoodiene şi plantate vraf pe scenă, cu titlul de găselniţă. Il principe di Persia este Xerxes din filmul 300, citat în toată nuditatea acoperită cu strass-uri. Liù este Daenerys Targaryen din Urzeala tronurilor, albă şi anacronică, din motive care scapă spectatorilor. Inserţia coregrafică de la începutul actului I (complet inutilă şi dureros de stângace) ne aduce în faţa ochilor nişte torţionari Mad Max meets YMCA în chiloţi de piele, călăul seamănă cu un Draco Malfoy sado-maso din Harry Potter, iar majoritatea celorlalte costume sunt dintr-un no man`s land, la intersecţia dintre Nabucco, Blade Runner, Samson şi Dalila, Macbeth şi Războiul stelelor. E adevărat, sunt frumoase, miros a nou, dar unde e logica? Sigur, am spus şi la început, Turandot este o operă a operelor, o poveste a poveştilor, drept care eram dispus să trec şi peste această tocăniţă de preluări, dacă aş fi văzut vlăstarii unui filon de idee.

Cea mai invocată Turandot a ultimelor decenii, cea a lui Franco Zeffirelli de la Metropolitan, avea la premieră meritul unei Eva Marton care, sub atenta şlefuire a lui Brian Large, desena un personaj multifaţetat, nuanţat de la bun început, în locul obişnuitei principese sloi à la Birgit Nilsson.


Pentru mine, rămâne cea mai credibilă incarnare a iconicei eroine, singura care justifică, prin joc şi cânt, cuvintele arietei sale din actul al III-lea, Del primo pianto (inexplicabil suprimată în varianta bucureşteană). În aceste câteva minute intens lirice trebuie căutată cheia de boltă a întregii arhitecturi interioare a acesteia. E momentul în care Turandot îi mărturiseşte principelui necunoscut tulburarea, angoasa, sfâşierea şi, finalmente, dragostea pe care le-a simţit încă de la prima întâlnire: Tormentata e divisa fra due terrori uguali: vincerti o esser vinta. E vinta sono! Nu ştiu de ce, cu libretul sub nas, şi regizori, şi soprane, continuă să pedaleze pe personajul monolitic şi unilateral, care se dezgheaţă (dacă o face) abia sub sărutul înfocat al bărbatului. Motivul ei este, la Bucureşti, un ou de şarpe, idee interesantă El se crapă abia la final, ca să lase să treacă o rază de soare. Nu se putea mai mult? Mai subtil?

Şi Turandot a Draganei Radakovic este la fel de monotonă. Vocal, soprana adesea invitată la Bucureşti nu are probleme, deşi vocea ei nu mătură pereţii prin volum. A respirat inabil de mai multe ori pe mijloc de cuvânt, dar, una peste alta, ne-a privat de orice surpriză majoră neplăcută. E un truism că Turandot este unul dintre acele salturi în gol de la înălţimea unui Burj Khalifa, un asasinat la adresa oricărui glas neînţărcat în cele mai dificile roluri de soprană dramatică. Principesa ei a fost una a pozelor şi a gesturilor stereotipe, fără un parcurs evolutiv, fără metamorfoză autentică. La polul opus, Irina Iordăchescu în Liù, empatică şi în poveste de fiecare dată când s-a aflat pe scenă. Liù este, de mai mulţi ani, unul dintre cele mai bune roluri ale ei, iar la spectacolul din 16 februarie 2020 şi-a confirmat experienţa şi stăpânirea tehnică, toate trecute, însă, prin sita sensibilităţii ei. Într-un costum copy paste cu cel purtat de Domingo în tălmăcirea zeffirelli-ană, l-am găsit pe Daniel Magdal mai bine decât ultima dată când îl văzusem (tot în Don Carlo-ul anterior pomenit). Aceeaşi emisie tânguitoare, dar sonoră, cu strălucire, cu metal când a fost cazul. Despre implicarea lui actoricească nu mai e cazul să amintim, în definitiv şi-a făcut datoria şi a livrat un Nessun dorma pe măsura numeroşilor lui fani din auditoriu. Dragoljub Bajic în Timur nu a fost nici orb, nici bas. Vizibil stânjeniţi de mobilitatea personajului lor colectiv, Dan Indricău, Liviu Indricău şi Andrei Lazăr au dat, fiecare, ce au avut mai bun în Ping, Pang şi Pong. Nu pot spune acelaşi lucru despre Mandarinul lui Ion Dimieru, ale cărui două intervenţii, în momente cheie, au fost ezitante şi private de impozanţă.

Corul pregătit de Daniel Jinga a fost una dintre împlinirile spectacolului pe care l-am văzut eu, cu sonorităţi felurite, capabil de nuanţe transparente şi tandre în prohodul lui Liù. Tiberiu Soare a oferit o tălmăcire muzicală cu focus pe efect, în spiritul unui Lorin Maazel de acum treizeci de ani (care transforma sfârşitul actului al doilea şi al treilea în adevărate momente rock). În general, orchestra a cântat bine, tare, cu deja obişnuitele sughiţuri la alămuri. Au existat şi momente de tempo dilatat, parcă pentru a menaja fraza cutărui sau cutărui cântăreţ.

În final, un cuvânt despre publicul Operei Naţionale Bucureşti. Eu sunt ultimul care să propovăduiască sugrumarea unei reacţii sincere şi spontane, dar, parcă, un pic mai multă măsură în distribuirea aplauzelor ar fi de dorit. Spectatorii au ţâşnit în picioare aproape imediat ce dirijorul a lăsat bagheta jos, impulsionaţi, fără îndoială, şi de Revelionul pogorât asupra noastră de la galerie. Totuşi, când slipul tanga al Prinţului Persiei (copios etalat din toate unghiurile) primeşte aproape la fel de multe aplauze ca Liù, nu ştiu dacă suntem în cel mai nimerit film.

Giacomo Puccini: Turandot
Libretul: Giuseppe Adami şi Renato Simoni
Opera Naţională Bucureşti, 16.02.2020
Regia, decorurile, costumele şi luminile: Mario de Carlo
Conducerea muzicală: Tiberiu Soare
Dirijorul corului: Daniel Jinga
Coregrafia: Corina Dumitrescu
Maestra corului de copii: Smaranda Morgovan

Distribuţie:
Turandot: Dragana Radakovic
Calaf: Daniel Magdal
Liù: Irina Iordăchescu
Timur: Dragoljub Bajic
Ping: Dan Indricău
Pang: Liviu Indricău
Pong: Andrei Lazăr
Altoum: Valentin Racoveanu
Mandarinul: Ion Dimieru.