Cea mai fericită babă din lume - Sunt o babă comunistă

Titlul e o joacă pornind de la filmul Cea mai fericită fată din lume al lui Radu Jude. Jude, care și-a făcut debutul în regie de teatru în 2016, la Teatrul Național din Timișoara. Teatru îl al cărui portofoliu se găsește, începând din noiembrie 2019, o nouă dramatizare (a 6-a, dacă wikipedia are dreptate, după cele din Iași, Deventer - Olanda, Budapesta și Sibiu x 2 - inclusiv o versiune de teatru-dans) a romanului Sunt o babă comunistă, scris în 2007 de scriitorul și mai apoi politicianul ieșean Dan Lungu.

Bazându-se pe adaptarea / continuarea / augmentarea realizate de Călin Ciobotari după romanul lui Lungu, spectacolul timișorean, regizat de Antonella Cornici (fostă actriță, vreme de 20 de ani, a Naționalului ieșean), și-a avut premiera Sala 2 din Parcul Civic în deschiderea festivalului FEST-FDR, ediția 2019, și pe ecranele laptopurilor / smart tv-urilor din toată lumea pe 25 martie 2020 (urmând a fi disponibil pentru vizionare până pe 1 mai 2020).

Spectacolul prezintă un show de televiziune, Cineva, cândva, realizat în stilul răposat-nemuritorului Surprize, surprize (în rolul amfitrioanei, Roberta Popa Ionescu, o Andreea Marin în versiune mai intens coregrafică) care o are ca invitată principală pe Emilia Apostoae (Claudia Ieremia, cu un rol chiar mai bun decât Arkadina din Pescărușul lui Andrei Șerban de la unteatru, pentru care a bifat o nominalizare la Gala Uniter 2019 pentru rol principal). Emisiunea TV se desfășoară la câțiva ani după apariția romanului, al cărui autor intervine în emisiune printr-o înregistrare video. În acest fel, personajul ficțional Emilia și creatorul lui, Dan Lungu, devin colegi de ficțiune teatrală imaginată de Călin Ciobotari.

Spectatorii din sala Naționalului timișorean, ca și cei din sufrageria auto-izolării noastre, privesc atât emisiunea tv propriu-zisă, cât și culisele ei. În delicioase roluri secundare, Matei Chioariu (regizorul de platou), Cristian Sezekeres (cameraman 1, revoltat) și Alecu Reus (cameraman 2) ne introduc în bucătăria interioară a unei producții de televiziune, întocmai cum o făcea pleiada de personaje care roiau în jurul protagonistei și a familiei acesteia în timpul turnării reclamei tv din mai sus-evocatul film al lui Jude. Contrele din live dintre Emilia Apostoaie, soțul ei (Ion Rizea, într-un minunat contre-emploi), fiica Alice (Iuliana Crăescu), soțul acesteia (Romeo Ioan) și fostul șef al Emiliei - securistul - actualul călugăr Dorofte (Doru Iosif) continuă și în timpul pauzelor publicitare. În fine, publicul venit la teatru devine, automat, publicul "plătit" al emisiunii tv, fiind în repetate rânduri strunit / admonestat de regizorul de platou.

Acesta fiind cadrul, acestea fiind ramele, acestea fiind straturile, let the show begin! Pe de o parte, Emilia își povestește tinerețea, selectând, din tot trecutu-i, acele episoade luminoase care îi hrănesc nostalgia. Vorbele îi sunt însoțite de imaginea fotografiată a unor obiecte găsite de echipa de televiziune în propria-i casă (prin complicitatea soțului) și de imaginile în mișcare din 1986 (dialog Emilia - șeful ei, despre oportunitatea intrării în partid) găsite de echipa de televiziune cu complicitatea nu spunem cui. Amintirile cu tentă roz sunt contrapunctate de momente coregrafice live peste care sunt livrate bancuri din epoca apusă de o echipă de performeri condusă de Călin Stanciu jr, pe bază de proiecții video (Andrei Cozlac), univers sonor (Sebastian Hamburger) și mișcare (coregrafie: Victoria Bucun).

Marele atu al spectacolului e că îngăduie timp amintirilor protagonistei. Claudia Ieremia trece în revistă, cu poftă, metodă și emoție, marile teme ale nostalgiei pentru regimul comunist. Nimic nu lipsește din enumerarea ei. Cu inteligență și delicatețe Ion Rizea taie din avântul soției. De dragul adevărului, dar fără a depăși limita invizibilă trasată de imensa afecțiune discretă pe care i-o poartă. Apariția fiicei emigrate în Canada ridică temperatura evocării, portretizând în chip convingător ruptura dintre generații. Scurtul monolog al fostului șef - actual călugăr e mai degrabă un rateu, construit din prea multe șabloane - legende ce însoțesc figura securistului în imaginarul românesc (din prezent și trecutul apropiat). În fine, apariția doamnei Rozalia (Ana Maria Cojocaru) marchează vârful emoțional al spectacolului și clipa când umanitatea învinge ideologia.

La 30 de ani de la revoluție, a venit, poate, vremea, sa admitem că, tăcând despre ororile acelor vremuri, riscăm să condamnăm generațiile viitoare să ne repete greșelile. În egală măsură, însă, a venit, poate, vremea să admitem că, atunci când condamnăm fără rest toate întâmplările și toți oamenii acelor timpuri, riscăm să îi îngropăm de vii pe cei care, nereușind să se adapteze prezentului, își caută un reper în ce-au trăit cândva, în acel trecut din care au evacuat tot ce era rău. În fine, a venit, poate, vremea să facem pace cu noi, cei de-atunci, și noi cei care azi n-o ducem tocmai rău, dar care am trăit, totuși, o vreme, și în acele timpuri.

Spectacolul remarcabilei Antonella Cornici îngăduie toate acestea, oferindu-ne șansa găsirii echilibrului fără de care viața într-o societate mai bună decât cea just blamată nu e cu putință. Un strop de umanitate atunci, un altul, acum, și cine știe, poate vom ieși curând din auto-izolare.