martie 2020
Sunt o babă comunistă
Titlul e o joacă pornind de la filmul Cea mai fericită fată din lume al lui Radu Jude. Jude, care şi-a făcut debutul în regie de teatru în 2016, la Teatrul Naţional din Timişoara. Teatru îl al cărui portofoliu se găseşte, începând din noiembrie 2019, o nouă dramatizare (a 6-a, dacă wikipedia are dreptate, după cele din Iaşi, Deventer - Olanda, Budapesta şi Sibiu x 2 - inclusiv o versiune de teatru-dans) a romanului Sunt o babă comunistă, scris în 2007 de scriitorul şi mai apoi politicianul ieşean Dan Lungu.

Bazându-se pe adaptarea / continuarea / augmentarea realizate de Călin Ciobotari după romanul lui Lungu, spectacolul timişorean, regizat de Antonella Cornici (fostă actriţă, vreme de 20 de ani, a Naţionalului ieşean), şi-a avut premiera Sala 2 din Parcul Civic în deschiderea festivalului FEST-FDR, ediţia 2019, şi pe ecranele laptopurilor / smart tv-urilor din toată lumea pe 25 martie 2020 (urmând a fi disponibil pentru vizionare până pe 1 mai 2020).


Spectacolul prezintă un show de televiziune, Cineva, cândva, realizat în stilul răposat-nemuritorului Surprize, surprize (în rolul amfitrioanei, Roberta Popa Ionescu, o Andreea Marin în versiune mai intens coregrafică) care o are ca invitată principală pe Emilia Apostoae (Claudia Ieremia, cu un rol chiar mai bun decât Arkadina din Pescăruşul lui Andrei Şerban de la unteatru, pentru care a bifat o nominalizare la Gala Uniter 2019 pentru rol principal). Emisiunea TV se desfăşoară la câţiva ani după apariţia romanului, al cărui autor intervine în emisiune printr-o înregistrare video. În acest fel, personajul ficţional Emilia şi creatorul lui, Dan Lungu, devin colegi de ficţiune teatrală imaginată de Călin Ciobotari.

Spectatorii din sala Naţionalului timişorean, ca şi cei din sufrageria auto-izolării noastre, privesc atât emisiunea tv propriu-zisă, cât şi culisele ei. În delicioase roluri secundare, Matei Chioariu (regizorul de platou), Cristian Sezekeres (cameraman 1, revoltat) şi Alecu Reus (cameraman 2) ne introduc în bucătăria interioară a unei producţii de televiziune, întocmai cum o făcea pleiada de personaje care roiau în jurul protagonistei şi a familiei acesteia în timpul turnării reclamei tv din mai sus-evocatul film al lui Jude. Contrele din live dintre Emilia Apostoaie, soţul ei (Ion Rizea, într-un minunat contre-emploi), fiica Alice (Iuliana Crăescu), soţul acesteia (Romeo Ioan) şi fostul şef al Emiliei - securistul - actualul călugăr Dorofte (Doru Iosif) continuă şi în timpul pauzelor publicitare. În fine, publicul venit la teatru devine, automat, publicul "plătit" al emisiunii tv, fiind în repetate rânduri strunit / admonestat de regizorul de platou.

Acesta fiind cadrul, acestea fiind ramele, acestea fiind straturile, let the show begin! Pe de o parte, Emilia îşi povesteşte tinereţea, selectând, din tot trecutu-i, acele episoade luminoase care îi hrănesc nostalgia. Vorbele îi sunt însoţite de imaginea fotografiată a unor obiecte găsite de echipa de televiziune în propria-i casă (prin complicitatea soţului) şi de imaginile în mişcare din 1986 (dialog Emilia - şeful ei, despre oportunitatea intrării în partid) găsite de echipa de televiziune cu complicitatea nu spunem cui. Amintirile cu tentă roz sunt contrapunctate de momente coregrafice live peste care sunt livrate bancuri din epoca apusă de o echipă de performeri condusă de Călin Stanciu jr, pe bază de proiecţii video (Andrei Cozlac), univers sonor (Sebastian Hamburger) şi mişcare (coregrafie: Victoria Bucun).

Marele atu al spectacolului e că îngăduie timp amintirilor protagonistei. Claudia Ieremia trece în revistă, cu poftă, metodă şi emoţie, marile teme ale nostalgiei pentru regimul comunist. Nimic nu lipseşte din enumerarea ei. Cu inteligenţă şi delicateţe Ion Rizea taie din avântul soţiei. De dragul adevărului, dar fără a depăşi limita invizibilă trasată de imensa afecţiune discretă pe care i-o poartă. Apariţia fiicei emigrate în Canada ridică temperatura evocării, portretizând în chip convingător ruptura dintre generaţii. Scurtul monolog al fostului şef - actual călugăr e mai degrabă un rateu, construit din prea multe şabloane - legende ce însoţesc figura securistului în imaginarul românesc (din prezent şi trecutul apropiat). În fine, apariţia doamnei Rozalia (Ana Maria Cojocaru) marchează vârful emoţional al spectacolului şi clipa când umanitatea învinge ideologia.

La 30 de ani de la revoluţie, a venit, poate, vremea, sa admitem că, tăcând despre ororile acelor vremuri, riscăm să condamnăm generaţiile viitoare să ne repete greşelile. În egală măsură, însă, a venit, poate, vremea să admitem că, atunci când condamnăm fără rest toate întâmplările şi toţi oamenii acelor timpuri, riscăm să îi îngropăm de vii pe cei care, nereuşind să se adapteze prezentului, îşi caută un reper în ce-au trăit cândva, în acel trecut din care au evacuat tot ce era rău. În fine, a venit, poate, vremea să facem pace cu noi, cei de-atunci, şi noi cei care azi n-o ducem tocmai rău, dar care am trăit, totuşi, o vreme, şi în acele timpuri.

Spectacolul remarcabilei Antonella Cornici îngăduie toate acestea, oferindu-ne şansa găsirii echilibrului fără de care viaţa într-o societate mai bună decât cea just blamată nu e cu putinţă. Un strop de umanitate atunci, un altul, acum, şi cine ştie, poate vom ieşi curând din auto-izolare.
De: Călin Ciobotari, după romanul lui Dan Lungu Regia: Antonella Cornici Cu: Claudia Ieremia, Ion Rizea, Matei Chioariu, Iuliana Crăescu, Roberta Popa Ionescu, Călin Stanciu jr., Ana Maria Cojocaru, Doru Iosif, Alecu Reus, Cristian Szekeres, Raul Lăzărescu, Ionuţ Iova, Răzvan Ciocoi, Marin Lupanciuc

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus