Așa e și experiența comunismului. Există în jurul nostru persoane care încă manifestă o anume nostalgie față de acest regim politic, față de "epoca de aur a României". O nostalgie care se întâmplă să fie contagioasă uneori, când generații tinere preiau de la părinții lor crezul că "atunci era mai bine. Că toți aveau un loc de muncă și un apartament. Că nu trebuia să îți faci griji pentru ziua de mâine". Ei, care n-au trăit să vadă, au fost învățați să creadă. Și, pentru că vorbeam de poluri opuse, tot în jurul nostru îi regăsim și pe cei care anulează comunismul, îl resping și pun în lumină atrocitățile provocate de-a lungul deceniilor. "Ok, toți aveau loc de muncă, dar cum explici Securitatea? Cum explici lipsa continuă de încredere, cozile, faptul că trebuia să furi ca să ai, dar oricum toată lumea fura, fiindcă așa erau timpurile, trebuia să te descurci? Cum explici închisorile și deținuții politic?"
De la această ciocnire de atitudini pornește și spectacolul Sunt o babă comunistă, regizat de Antonella Cornici, după romanul omonim al lui Dan Lungu. Baba comunistă, pe numele ei Emilia Apostoae (Claudia Ieremia), este - urmează să aflăm - invitata specială a emisiunii Cineva, cândva... - un talk show în care suntem și noi, spectatorii, integrați organic, cu misiunea principală de a aplauda entuziast atunci când apare lumina albastră.
Până să înceapă ediția albaiuleană a emisiunii, avem ocazia să gustăm un "aperitiv" din viața de platou: glumițe, cioace, repetiții care servesc ca sursă de amuzament pentru public și de frustrare pentru echipă, toate aceste elemente fiind alegeri regizorale conștiente, menite să mascheze apropierea de un final mai puțin glumeț și caricatural, un final care își dorește să ia comunismul în serios și să-l demascheze.
Emilia Apostoae a trăit bine în comunism, iar acum vorbește despre asta în cărți și la televizor. Viața ei e ancorată în lucrurile bune de dinainte, în covorul persan (care încă păstrează "urmele pașilor ei prin comunism"), în televizorul cu mileu și pește, în circumstanțele favorabile de care a avut parte fiindcă a fost o femeie care a știut să țină "ciocul mic" atunci când a fost nevoie. Numai că perspectiva asta începe să se facă țăndări cu fiecare personaj nou care apare. De la soțul ei, Țucu (Ion Rizea), aflăm despre partea întunecată a lunii, aspecte care par să se fi șters din memoria Emiliei de-a lungul anilor. De la Călugărul Dorofte, fost Securist (Doru Iosif), intuim că Țucu ar avea mai multă dreptate, iar dinamica asta continuă cu fiecare poveste, platoul emisiunii Cineva, cândva... transformându-se într-un caleidoscop al amintirilor care se bat cap în cap.
Spectacolul în sine e un colaj: atmosfera din culisele platoului, care stârnește adesea râsul publicului, evenimentele uneori dramatice, alteori grotești, din timpul emisiunii, inserții care amintesc de "bebelușele" Cârcotașilor doar că, de această dată, bebelușele sunt patru bărbați purtând outfituri-surpriză (rochii lungi, satinate, de culoare roșie, uniforme cu fustă și cămașă, tocuri) și dansând conform partiturii, proiecții și, din timp în timp, o intervenție care se dorește a fi comico-satirică, integrată în conceptul emisiunii și intitulată "Să râdem despre comunism". Și poate că acest colaj ar fi stat în picioare, fiindcă, așa cum spuneam, caricatura e o opțiune estetică voită, numai că lipsește asumarea actorilor în majoritatea scenelor. Din acest motiv, în loc să se producă o creștere a comicului care să justifice trecerea într-un registru complet diferit la final, spectacolul devine o aglomerare de secvențe care își pierd, treptat, greutatea.
Scopul lui este, însă, acela de a trezi în publicul său propriile amintiri și experiențe din perioada comunismului sau de a-l face să-și (re)evalueze poziționarea față de acest regim, mai ales dacă l-a trăit. Este deci, un spectacol care face apel la filtrul emoțional și care nu cere, neapărat, o evaluare critică și rațională. Dar cât de eficient putem despărți cele două registre? Cât putem înclina balanța într-o direcție sau alta atunci când interacționăm cu orice formă de artă? Putem spune despre un spectacol că e foarte bun dacă doar impactul emoțional este mare? Întreb mai mult dintr-o nevoie a dezbaterii, nu din dorința de a da un verdict.
Iar dacă vorbim despre emoție, cel mai puternic moment din spectacol este monologul doamnei Rozalia (Ana Maria Cojocaru), care într-un firesc extrem de încărcat emoțional, cu o voce aproape șoptită, aduce în lumină propria ei poveste marcată "încă din fașă", spune ea, de comunism. Fiica unui chiabur devenit dușman al poporului, Rozalia a pierdut multe drepturi din cauza regimului totalitar. A pierdut dreptul la educație superioară într-o facultate cu profil vocațional, dreptul la un trai decent, a rămas lipsită de posibilitatea de a întemeia o familie. Povestea ei e spusă pe un ton inundat de o tristețe apăsătoare. La finalul monologului, atât ceilalți actori, cât și sala, rămân puțin în tăcere.
Cred că tot ce se întâmplă mai departe devine nenecesar. Spectacolul continuă cu alte câteva secvențe care ar putea fi considerate finaluri, până la proiecția unui interviu cu autorul romanului, Dan Lungu, în care aflăm de unde vine nostalgia după comunism a Emiliei și a generațiilor care au moștenit-o involuntar ca apoi, la finalul-final, când se sting luminile și rămân ecranele, să fim puși față în față cu un text sobru despre crimele politice din această perioadă și despre nedreptățile pe care le-au suferit cetățenii de-a lungul ei. Aceste inserții nu aduc însă ceva nou, câtă vreme mesajele lor au fost cuprinse deja în biografia personajelor prezente pe scenă. Cu toții știm că regimul comunist a existat într-adevăr, nu mai e nevoie de confirmarea, prin mijloace atât de contrastante cu restul spectacolului, a istoriei.
Sunt o babă comunistă
Scenariu: Călin Ciobotari
Regia artistică: Antonella Cornici
Scenografia: Inocențiu Ieremia
Coregrafia: Victoria Bucun
Video design: Andrei Cozlac
Sound design: Sebastian Hamburger
Distribuția: Claudia Ieremia (Emilia Apostoae), Ion Rizea (Țucu), Matei Chioariu (Regizorul de platou), Iuliana Crăescu (Alice), Roberta Popa Ionescu (Prezentatoarea), Cătălin Ursu (Povestitorul de bancuri), Ana Maria Cojocaru (Doamna Rozalia), Doru Iosif (Securistul / Călugărul Dorofte), Alecu Reus (Cameraman 2), Cristian Szekeres (Cameraman 1/Cetățeanul revoltat), Romeo Ioan (Soțul lui Alice), Ionuț Iova, Raul Lăzărescu, Darius Zet și Marin Lupanciuc (Baletul emisiunii)
Regizor tehnic: Andreea Gecse
Sufleor: Judit Reinhardt
Operator lumini: Alexandru Stănescu
Video: Eugen Obrad
Operator sunet: Sebastian Hamburger
Lavaliere: Peter Szabo
Costume: Carla Pora Stiassny, Lavinia Ghiban
Recuzită: Alin Tofan
Machiaj: Gabriela Strugaru-Popa
Coafură: Daniela Genig, Lucian Mătieș
Tehnic de scenă: Ioan Bârzovan, Nicolae Lăcătaș, Marcel Iovin, Daniel Cinciliș, Nicolae Artiudean