Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Sunt o babă comunistă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre cosmetică - Sunt o babă comunistă


aprilie 2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
De o bună bucată de timp am renunţat la produsele culturale ce vorbesc despre comunism, nemulţumit de carenţele ilustrării acelui timp, de o anume distorsionare, într-o direcţie sau alta, de o interpretare pusă în slujba unei lozinci sau de simplificare. Au trecut deja 30 de ani de la căderea comunismului şi încă lipsesc, de pe raftul de vârf al culturii, poveştile non-excepţionale din epocă, lipsesc frescele care să acopere diferitele etape şi complexitatea situaţiilor, a destinelor şi a detaliilor, specifice regimului sau pur şi simplu epocii istorice. Rămâne puterea amintirilor. Istoria orală poate fi un suplinitor, dincolo de segmentul profesionist al cercetării istoriei. Atât cât mai există martori ai acelor timpuri, cât memoria lor mai poate reda cu acurateţe ceea ce au trăit şi văzut.

Aşa se face că a fost nevoie de creditul creaţiilor regizorale ale Antonellei Cornici ca să ajung să văd, la Naţionalul timişorean, Sunt o babă comunistă, spectacol având la bază celebrul roman al lui Dan Lungu. Creditul invocat este chiar dublu, pentru că şi dramatizările semnate de Călin Ciobotari se dovedesc de fiecare dată a fi de calitate. Atât ca substanţă cât şi ca strălucire a dialogului, un criteriu tot mai vulnerabil azi. De data aceasta avem de-a face cu o reconstrucţie.


Familia Apostoae, adică soţia, soţul şi fiica, reprezintă pilonul de rezistenţă dar într-o abordare ce dezvoltă subiectul, subtil, spre una dintre obsesivele preocupări contemporane, (re)interpretarea. Personajele principale, "baba comunistă" fiind deja unul limpede intrat în galeria literară, sunt aduse sub lumina reflectoarelor unui studio de televiziune, într-un show cu un tipar clasic. Astfel avem un prim ecran de refracţie pe firul derulării poveştii. Mai mult, spectacolul de teatru pune accentul pe construcţia acestui show, intitulat 'Cineva, cândva', oferind mult mai multe piste de urmărit în încercarea de înţelegere a mesajelor ce se întretaie.

Astfel Antonella Cornici propune un spectacol cu multiple paliere de acces, cu deschidere spre publicul tânăr. Fixat limpede în spaţiu şi timp, Timişoara şi 2019, proiectul relansează, într-un fel, subiectul inventat de Dan Lungu printr-un roman care a cunoscut mai multe ediţii, o ecranizare despre care s-a vorbit şi multe adaptări pentru scenă. Fiind vorba de un personaj principal consistent, au apărut firesc reprezentări în genul monodramei.

Antonella Cornici surprinde taman prin faptul că multiplică polii, fără diminuare şi, dimpotrivă, conducând la o potenţare reciprocă. Am simţit la un moment dat că Ţucu este personajul principal, chiar dacă atributul "principal" e mai mult o convenţie. Aşa cum, fără dubiu, regizorul de platou este un pol de mare forţă. În bună parte şi prin jocul cuceritor al lui Matei Chioariu. Trupa timişoreană este foarte bună dar se aplică şi teoria conform căreia Antonella Cornici reuşeşte să pună actorii în lumină. Matei Chioariu statuează de la bun început: "Eu sunt domnul regizor! Ai înţeles? [...] Re-gi-zor!". Şi publicul, în dubla sa ipostază, conferită de construcţia spectacolului, una care-l activează precum figuraţia aplauzelor şi reacţiilor care animă un produs de studio, este cucerit de replicile spirituale, adeseori la limita acceptabilă a şfichiuirii (cei doi cameramani protestează de câteva ori, în numele tuturor, într-un fel), dar simţind că nu poate să nu-i dea dreptate pe fond. Este în genul dictatorului cumsecade, cu puţină mână forte, cu persuasiune (apelează o singură dată la minora laudă gen "sunteţi cel mai tare public din ţară"), în rest arată că ştie cum trebuie să se manifeste empatia. O aparenţă, un prim semn că suntem în inima unei instituţii care trăieşte din aparenţe.


Intersecţia teatrului cu televiziunea devine şi pretext pentru o tachinare a unor regizori de scenă, cu cedări nervoase, spre a conchide meritul celui de platou: "Adevăraţii regizori, însă, rămân şi organizează haosul! Atât cel fizic, cât şi cel din minţile unora..." Iar asta te poate pune pe gânduri chiar şi în faţa artei. Spectacolul ne oferă exemple din culise, precum insistenţa de a-i aduce aminte invitatei că poate, că ar fi bine, că trebuie să plângă în emisiune. Şi de-ar fi numai motivul simplu al serviciului: "Lacrimile aduc publicitate, publicitatea aduce bani, salarii la timp. Plângeţi ca să-mi iau salariul pe 23"! Aici intervine însă forţa sursei. Iar Emilia Apostoae se arată destul de repede a fi un personaj puternic şi chiar activ.

Regizoarea ne propune o convenţie. Oricât ar fi meritul artei machiajului, argumentat prin replica: "Dacă vi se pare că arăt cât de cât bine, în mare parte e datorită cosmeticii din comunism", tinereţea şi energia Claudiei Ieremia se simt. Convenţia e însă legată de biografia personajului care în 2019 ar trebui să aibă măcar 60 de ani, pentru a fi corect plasată în evocările ei, mult mai plauzibile până în prima jumătate a anilor '80. Mai mult, schimbarea postdecembristă a adus dificultăţi celor trecuţi de prima tinereţe. Tot la convenţie aş adăuga şi o anume neverosimilitate între afirmaţia banilor puşi la CEC, depuneri pe care le-au oprit din spaima de "prea mult", şi absenţa unui automobil propriu. Altfel Emilia şi-ar eroda propria credibilitate ca în cazul covorului, numit drept "una dintre marile investiţii ale vieţii mele" pentru a mărturisi repede că este de la mama.


Dincolo de aceste detalii, pe fond, discursul Emiliei este coerent şi bine susţinut, un discurs pe care l-am auzit de multe ori din 1990 încoace. Dar, cumva, el este mai vechi. Pentru că în comunism circula o mai veche glumă care începe într-o provocatoare notă nostalgică: "ei, era mai bine pe vremea lui Stalin!" pentru ca în faţa perplexităţii receptorului explicaţia să producă un efect comic mai mare: "eram şi noi mai tineri". Iar nostalgia cea mai bine fundamentată este a generaţiei care şi-a trăit tinereţea în anii relativei liberalizări dintre 1965-1977. Dintr-acolo am auzit poveştile cele mai solid argumentate.

Astfel, în fapt, Emilia Apostoae ilustrează, mai degrabă, tipologia descurcăreţilor, nu puţini, care fie au profitat de pactul, nu totdeauna apăsător, cu sistemul, fie dintr-o abilitate, temeinic antrenată în timp, de a întreţine reţeaua de supravieţuire şi funcţionare naturală în baza cererii şi ofertei. Justificarea ei de fond rămâne mai degrabă de ghicit, o singură dată amintind în trecere: "am făcut bine când am plecat din satul alor mei, unde iarna făceam focul cu balegă uscată...". Deşi, pe de altă parte, mai trimite un semn când atribuie celebrului covor caracterul unei distincţii sociale într-o evoluţie. Altfel, toate entuziasmările ei, stimulate de interesul spectaculozităţii emisiunii, sunt uşor contracarate.


Dar ceea ce se dovedeşte a fi miza acestui show, bine construit de regizorul tot mai discret, recte de regizoarea tot mai "vizibilă" prin consistenţa spectacolului, este desfăşurarea Emiliei ca a unui evantai care se deschide, etalând multiple faţete, spre a se închide apoi într-o cu totul altă imagine. Iar Claudia Ieremia joacă în consecinţă. Mai întâi este admirabilă costumaţia ei, coafura, o apariţie iconică pentru sfârşitul anilor '80. Apoi timiditatea în prezenţa pentru prima oară într-un asemenea spaţiu, gesturile mecanice ale oamenilor în posturi similare, bine temperate, sunt urmate, treptat, de o ieşire dezinvoltă la rampă. Se simte în largul ei între obiectele-reper, se duce spre camera de filmat când vrea să accentueze un detaliu, se adresează publicului ca după reguli ale oratoriei. Are o paletă foarte largă de mici gesturi şi expresii pe chip, replici scurte, sotto voce, în relaţia cu Ţucu.

Cel care, îmi pare mie, a fi revelaţia spectacolului. Ion Rizea este perfect. De la prima apariţie, cu pantalonul ridicat pentru că venise cu bicicleta, uşor adus de spate, deplasându-se cu paşi mici, calm, răbdător dar atent la toate şi, cel mai important, inteligent. Emilia îl descrie de câteva ori în trăsături de ţăran, deloc ironic sau peiorativ, doar din acea dragoste faţă de coechipierul care nu trage la vâsle în acelaşi ritm. Iar Ţucu este emblematic taman prin această ipostază de ţăran înţelept, cu bun simţ şi demnitate. "Libertatea e libertate şi prostia e prostie!" este de aşezat ca motto lumii noastre, azi mai mult ca oricând.

Claudia Ieremia şi Ion Rizea alcătuiesc un cuplu de excepţie şi sunt multe secvenţe ce pot fi desprinse din spectacol şi funcţionează de sine stătătoare, cu consistenţă. Ei ilustrează cu fineţe un cuplu indiferent de regim şi de epocă. Se potrivesc, se completează. Ea îl ameninţă, în codul lor, desigur, dar se apleacă mult spre el când are nevoie de un reazem psihic. Privirile variate ale Claudiei Ieremia şi aparenţa monocoloră a lui Ion Rizea sunt pline de farmec. Amuzant este şi faptul că aşa cum personajele lor sunt exemplare ca soţ şi soţie, avem de-a face cu o afirmare a iniţiativei şi spiritului conducător al femeii.


Unul ce se reproduce şi prin fata lor, Alice (interpretată cu aplomb de Iuliana Crăescu), la fel de impetuoasă în a-şi împlini proiectul, aprigă pe un principiu, exagerând şi ea, din sens opus. Încăierarea, la propriu, este oprită de soţi, altfel televiziunea îşi atinge scopul, e show. Soţul canadian, uşor caricatural, este interpretat de Romeo Cozma inclusiv cu o nuanţă de Casanova când se apropie de prezentatoarea emisiunii. Aceasta apare cu propriul nume, Roberta Popa, fiind exact precum o faimoasă gazdă de show ce face rating, cu glamour, cu crize, cu zâmbet pe tot ecranul şi replici iuţi, cu statut de vedetă şi cu subtile nuanţe de tristeţe.


Cei doi cameramani sunt şi ei în rol, cu toate gesturile şi replicile specifice meseriei. Alecu Reus cu umor, aflat în relaţie şi cu sala, uşor nepăsător şi descurcăreţ. Cristian Szekeres, bună parte din timp în colţul scenei, perceput doar prin replici şi, mai ales, prin cele încasate, este cel care izbucneşte la final. Iar discursul său e cu atât mai penetrant cu cât el însuşi arată ca un adolescent rotofei supărat, răbufnind cu nişte vorbe care, pe mine, m-au surprins printr-o formulare cu un adevăr simplu şi greu: "Aţi uitat când ne holbam ca nişte idioţi în Neckermann şi ziceam că e imposibil ca lucrurile alea să existe în realitate?" Desigur că o asemenea referinţă e pentru cine a trăit acele timpuri. Altfel, de mult nu mai înseamnă ceva pentru noi. Dar atunci, da, era dovada palpabilă că "paradisul" există. Şi oricâte alte discuţii ar mai fi, lucrurile acestea simple sunt argumente faţă de orice încercare de legitimare a comunismului. Pentru că asta reproşează cameramanul. Şi o face iniţial Emiliei Apostoae apoi, pe o scară a responsabilităţii, realizatorilor emisiunii şi publicului care, emoţionantă situaţie, admirabil imaginată regizoral, tace.

În tumultul revoluţiei din 1989, mult timp apoi, am şi uitat de comunism, nu mai ştiu nimic de carnetul meu de membru de partid, savuram fericirea de a trăi ceea ce nici nu visasem. Apoi, pe de-o parte recuperând memoria tragică a regimului, în paralel, redescopeream umorul absurd al epocii aceleia. Şi chiar credeam că ne vom despărţi râzând de acel trecut nefericit. Tot mai mult, în ultima vreme, mă bântuie teama că viitorul nu este deloc liniştit. Şi nu din pricina nostalgiilor precum ale Emiliei Apostoae cât a marxismului unei generaţii tinere care nici n-a trăit în comunism, nici nu are nostalgii second hand, cum spune Dan Lungu în scurta sa intervenţie filmată din finalul spectacolului.


Recursul la o ideologie pusă o dată în practică, în aceiaşi parametri şi cu acelaşi discurs, îmi pare un coşmar. Spectacolul timişorean (locul nu ne poate fi indiferent) se concentrează pe acest aspect al nostalgiei care devine un prost exemplu pentru cei tineri. Şi, aşa cum vorbea Călin Ciobotari după premieră, personajul Rozalia devine un contrapunct necesar. Ana Maria Cojocaru impresionează prin ţinută şi prin rostire, prin seninătatea tristă din priviri şi din voce, acea blândeţe înţeleaptă prin cele trăite. Ea răspunde nu doar întrebărilor trecutului ci şi prezentului. "Seara văd luminile strălucitoare ale străzilor şi ale clădirilor, aud cum palpită de viaţă oraşul, şi îmi e suficient."

Cred că analiza comunismului trebuie să meargă dincolo de reperele tari, prezente în acest spectacol. Dincolo de cazul fericit al tinerei Emilia şi nefericit al tinerei Rozalia, două destine amprentate decisiv de regim, în moduri diametral opuse, există o multitudine de nuanţe care vin în întâmpinarea nevoii de identitate despre care vorbea, de asemenea, Călin Ciobotari. Atâta vreme cât comunismul rămâne ferm condamnat, avem libertatea de a explora toate nuanţele. Şi nu doar pentru o limpezire a trecutului dar şi pentru prezent, aşa cum, poate uşor patetic dar justificat prin multe referinţe, Emilia Apostoae se întreabă de ce azi nu mai putem face un suc la fel de bun ca acela al tinereţii ei.

Aşa cum securistul Dorofte, fostul şef al Emiliei, transformat brusc după revoluţie în călugărul Doroftei, foarte bine jucat de Doru Iosif, deschide alte şi alte spaţii de explorat. Prezenţa lui în centrul scenei, în punctul de totală cuprindere, chipul de sfinx şi vocea care poate aduce orice sentinţă, sunt un semn a ceea ce putea reprezenta în epocă. De altfel şi Emilia coboară puţin vocea ori de câte ori rosteşte un cuvânt din familia "securităţii". Pe de altă parte cinica rememorare de către securist a comportamentului muncitorilor înainte de 1989 poate fi şi ea complex valorificată şi un argument pentru caracterul comunismului. Doru Iosif iese din poziţia centrală printr-o piruetă ca un schimb de locuri cu personajul însărcinat cu divertismentul în show-ul pretext al spectacolului.

Călin Stanciu Jr., într-o apariţie stil Men in Black, asigură segmentul entertainment prin bancuri specifice cu Ceauşescu. În reprize bine calculate şi cu o echipă de patru dansatori care intră în jocul bancurilor şi asigură ieşirea din scenă a povestitorului în maniera adecvată momentului. Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Răzvan Ciocoi, Marin Lupanciuc sunt foarte vizibili nu atât prin coregrafia semnată Victoria Bucun, pe o muzică ce se întipăreşte în memorie (sound-designer Sebastian Hamburger), cât prin expresiile variate şi în relaţie fie cu povestitorul, fie cu prezentatoarea. Costumaţia lor feminină surprinde şi lasă urme. Curajoasă şi bine armonizată.

Inocenţiu Ieremia se foloseşte de roşul aprins atât în decor cât şi în costume (Roberta Popa ca o apariţie pe catwalk). Dar şi în detalii amintite la scenă deschisă de regizorul de platou: lumina şi rujul prezentatoarei. Andrei Cozlac este din nou în echipa de succes a Antonellei Cornici, acum un adevărat must atâta vreme cât suntem la o televiziune. Practic a creat imaginea unui show pe care simţi că-l vei căuta cu telecomanda pe televizorul de acasă. Finalul video, voit didactic, e, într-un fel, în siajul, mult mai temperat, al Memorialului Durerii, invocând şi vreo două nume controversate, dar salvându-se prin repetarea termenilor definitorii pentru ceea ce a însemnat comunismul: "depersonalizare, umilire, dezumanizare".

Dan Lungu, practic personaj încă de pe când era Dănuţ în curtea blocului familiei Apostoae, apare cu ultimul cuvânt din exterior, ca o explicaţie a unui fenomen social (de o anvergură ponderată, totuşi) din postura de sociolog şi, desigur, de scriitor, postură bine pusă în valoare de spectacol. În amintita discuţie de după premieră Dan Lungu a evocat impresia de curaj pe care i-a lăsat-o aceea care l-a inspirat să scrie romanul, aşa cum a întâlnit-o după revoluţie. Eu cred că e mult spus "curaj", atâta vreme cât era vorba de un om simplu şi nu de un privilegiat al regimului.

Dar anii '90 au şi ei povestea lor. Călin Ciobotari a vorbit şi despre speranţa de viaţă a spectacolului creat de Antonella Cornici, pornind şi de la observaţia că Naţionalul timişorean are în repertoriu un spectacol pe care-l joacă de zece ani. Sunt o babă comunistă cum va rezista în timp? Conform filosofiei în care a fost construit, cu accentul pe intermediarii poveştilor, simţind rolul "cosmetizării", de judecat după intenţie şi după măsură, putem paria pe şansa celor zece ani.




 Toate articolele despre Sunt o babă comunistă


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Dobrin


Alte articole

 Cea mai fericită babă din lume - Sunt o babă comunistă, Mihai Brezeanu
 Sunt o babă comunistă sau mic tratat despre comunism la Fest-FDR, Timişoara, 2019, Cristina Smadea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer