Așa se face că a fost nevoie de creditul creațiilor regizorale ale Antonellei Cornici ca să ajung să văd, la Naționalul timișorean, Sunt o babă comunistă, spectacol având la bază celebrul roman al lui Dan Lungu. Creditul invocat este chiar dublu, pentru că și dramatizările semnate de Călin Ciobotari se dovedesc de fiecare dată a fi de calitate. Atât ca substanță cât și ca strălucire a dialogului, un criteriu tot mai vulnerabil azi. De data aceasta avem de-a face cu o reconstrucție.
Familia Apostoae, adică soția, soțul și fiica, reprezintă pilonul de rezistență dar într-o abordare ce dezvoltă subiectul, subtil, spre una dintre obsesivele preocupări contemporane, (re)interpretarea. Personajele principale, "baba comunistă" fiind deja unul limpede intrat în galeria literară, sunt aduse sub lumina reflectoarelor unui studio de televiziune, într-un show cu un tipar clasic. Astfel avem un prim ecran de refracție pe firul derulării poveștii. Mai mult, spectacolul de teatru pune accentul pe construcția acestui show, intitulat 'Cineva, cândva', oferind mult mai multe piste de urmărit în încercarea de înțelegere a mesajelor ce se întretaie.
Astfel Antonella Cornici propune un spectacol cu multiple paliere de acces, cu deschidere spre publicul tânăr. Fixat limpede în spațiu și timp, Timișoara și 2019, proiectul relansează, într-un fel, subiectul inventat de Dan Lungu printr-un roman care a cunoscut mai multe ediții, o ecranizare despre care s-a vorbit și multe adaptări pentru scenă. Fiind vorba de un personaj principal consistent, au apărut firesc reprezentări în genul monodramei.
Antonella Cornici surprinde taman prin faptul că multiplică polii, fără diminuare și, dimpotrivă, conducând la o potențare reciprocă. Am simțit la un moment dat că Țucu este personajul principal, chiar dacă atributul "principal" e mai mult o convenție. Așa cum, fără dubiu, regizorul de platou este un pol de mare forță. În bună parte și prin jocul cuceritor al lui Matei Chioariu. Trupa timișoreană este foarte bună dar se aplică și teoria conform căreia Antonella Cornici reușește să pună actorii în lumină. Matei Chioariu statuează de la bun început: "Eu sunt domnul regizor! Ai înțeles? [...] Re-gi-zor!". Și publicul, în dubla sa ipostază, conferită de construcția spectacolului, una care-l activează precum figurația aplauzelor și reacțiilor care animă un produs de studio, este cucerit de replicile spirituale, adeseori la limita acceptabilă a șfichiuirii (cei doi cameramani protestează de câteva ori, în numele tuturor, într-un fel), dar simțind că nu poate să nu-i dea dreptate pe fond. Este în genul dictatorului cumsecade, cu puțină mână forte, cu persuasiune (apelează o singură dată la minora laudă gen "sunteți cel mai tare public din țară"), în rest arată că știe cum trebuie să se manifeste empatia. O aparență, un prim semn că suntem în inima unei instituții care trăiește din aparențe.
Intersecția teatrului cu televiziunea devine și pretext pentru o tachinare a unor regizori de scenă, cu cedări nervoase, spre a conchide meritul celui de platou: "Adevărații regizori, însă, rămân și organizează haosul! Atât cel fizic, cât și cel din mințile unora..." Iar asta te poate pune pe gânduri chiar și în fața artei. Spectacolul ne oferă exemple din culise, precum insistența de a-i aduce aminte invitatei că poate, că ar fi bine, că trebuie să plângă în emisiune. Și de-ar fi numai motivul simplu al serviciului: "Lacrimile aduc publicitate, publicitatea aduce bani, salarii la timp. Plângeți ca să-mi iau salariul pe 23"! Aici intervine însă forța sursei. Iar Emilia Apostoae se arată destul de repede a fi un personaj puternic și chiar activ.
Regizoarea ne propune o convenție. Oricât ar fi meritul artei machiajului, argumentat prin replica: "Dacă vi se pare că arăt cât de cât bine, în mare parte e datorită cosmeticii din comunism", tinerețea și energia Claudiei Ieremia se simt. Convenția e însă legată de biografia personajului care în 2019 ar trebui să aibă măcar 60 de ani, pentru a fi corect plasată în evocările ei, mult mai plauzibile până în prima jumătate a anilor '80. Mai mult, schimbarea postdecembristă a adus dificultăți celor trecuți de prima tinerețe. Tot la convenție aș adăuga și o anume neverosimilitate între afirmația banilor puși la CEC, depuneri pe care le-au oprit din spaima de "prea mult", și absența unui automobil propriu. Altfel Emilia și-ar eroda propria credibilitate ca în cazul covorului, numit drept "una dintre marile investiții ale vieții mele" pentru a mărturisi repede că este de la mama.
Dincolo de aceste detalii, pe fond, discursul Emiliei este coerent și bine susținut, un discurs pe care l-am auzit de multe ori din 1990 încoace. Dar, cumva, el este mai vechi. Pentru că în comunism circula o mai veche glumă care începe într-o provocatoare notă nostalgică: "ei, era mai bine pe vremea lui Stalin!" pentru ca în fața perplexității receptorului explicația să producă un efect comic mai mare: "eram și noi mai tineri". Iar nostalgia cea mai bine fundamentată este a generației care și-a trăit tinerețea în anii relativei liberalizări dintre 1965-1977. Dintr-acolo am auzit poveștile cele mai solid argumentate.
Astfel, în fapt, Emilia Apostoae ilustrează, mai degrabă, tipologia descurcăreților, nu puțini, care fie au profitat de pactul, nu totdeauna apăsător, cu sistemul, fie dintr-o abilitate, temeinic antrenată în timp, de a întreține rețeaua de supraviețuire și funcționare naturală în baza cererii și ofertei. Justificarea ei de fond rămâne mai degrabă de ghicit, o singură dată amintind în trecere: "am făcut bine când am plecat din satul alor mei, unde iarna făceam focul cu balegă uscată...". Deși, pe de altă parte, mai trimite un semn când atribuie celebrului covor caracterul unei distincții sociale într-o evoluție. Altfel, toate entuziasmările ei, stimulate de interesul spectaculozității emisiunii, sunt ușor contracarate.
Dar ceea ce se dovedește a fi miza acestui show, bine construit de regizorul tot mai discret, recte de regizoarea tot mai "vizibilă" prin consistența spectacolului, este desfășurarea Emiliei ca a unui evantai care se deschide, etalând multiple fațete, spre a se închide apoi într-o cu totul altă imagine. Iar Claudia Ieremia joacă în consecință. Mai întâi este admirabilă costumația ei, coafura, o apariție iconică pentru sfârșitul anilor '80. Apoi timiditatea în prezența pentru prima oară într-un asemenea spațiu, gesturile mecanice ale oamenilor în posturi similare, bine temperate, sunt urmate, treptat, de o ieșire dezinvoltă la rampă. Se simte în largul ei între obiectele-reper, se duce spre camera de filmat când vrea să accentueze un detaliu, se adresează publicului ca după reguli ale oratoriei. Are o paletă foarte largă de mici gesturi și expresii pe chip, replici scurte, sotto voce, în relația cu Țucu.
Cel care, îmi pare mie, a fi revelația spectacolului. Ion Rizea este perfect. De la prima apariție, cu pantalonul ridicat pentru că venise cu bicicleta, ușor adus de spate, deplasându-se cu pași mici, calm, răbdător dar atent la toate și, cel mai important, inteligent. Emilia îl descrie de câteva ori în trăsături de țăran, deloc ironic sau peiorativ, doar din acea dragoste față de coechipierul care nu trage la vâsle în același ritm. Iar Țucu este emblematic taman prin această ipostază de țăran înțelept, cu bun simț și demnitate. "Libertatea e libertate și prostia e prostie!" este de așezat ca motto lumii noastre, azi mai mult ca oricând.
Claudia Ieremia și Ion Rizea alcătuiesc un cuplu de excepție și sunt multe secvențe ce pot fi desprinse din spectacol și funcționează de sine stătătoare, cu consistență. Ei ilustrează cu finețe un cuplu indiferent de regim și de epocă. Se potrivesc, se completează. Ea îl amenință, în codul lor, desigur, dar se apleacă mult spre el când are nevoie de un reazem psihic. Privirile variate ale Claudiei Ieremia și aparența monocoloră a lui Ion Rizea sunt pline de farmec. Amuzant este și faptul că așa cum personajele lor sunt exemplare ca soț și soție, avem de-a face cu o afirmare a inițiativei și spiritului conducător al femeii.
Unul ce se reproduce și prin fata lor, Alice (interpretată cu aplomb de Iuliana Crăescu), la fel de impetuoasă în a-și împlini proiectul, aprigă pe un principiu, exagerând și ea, din sens opus. Încăierarea, la propriu, este oprită de soți, altfel televiziunea își atinge scopul, e show. Soțul canadian, ușor caricatural, este interpretat de Romeo Cozma inclusiv cu o nuanță de Casanova când se apropie de prezentatoarea emisiunii. Aceasta apare cu propriul nume, Roberta Popa, fiind exact precum o faimoasă gazdă de show ce face rating, cu glamour, cu crize, cu zâmbet pe tot ecranul și replici iuți, cu statut de vedetă și cu subtile nuanțe de tristețe.
Cei doi cameramani sunt și ei în rol, cu toate gesturile și replicile specifice meseriei. Alecu Reus cu umor, aflat în relație și cu sala, ușor nepăsător și descurcăreț. Cristian Szekeres, bună parte din timp în colțul scenei, perceput doar prin replici și, mai ales, prin cele încasate, este cel care izbucnește la final. Iar discursul său e cu atât mai penetrant cu cât el însuși arată ca un adolescent rotofei supărat, răbufnind cu niște vorbe care, pe mine, m-au surprins printr-o formulare cu un adevăr simplu și greu: "Ați uitat când ne holbam ca niște idioți în Neckermann și ziceam că e imposibil ca lucrurile alea să existe în realitate?" Desigur că o asemenea referință e pentru cine a trăit acele timpuri. Altfel, de mult nu mai înseamnă ceva pentru noi. Dar atunci, da, era dovada palpabilă că "paradisul" există. Și oricâte alte discuții ar mai fi, lucrurile acestea simple sunt argumente față de orice încercare de legitimare a comunismului. Pentru că asta reproșează cameramanul. Și o face inițial Emiliei Apostoae apoi, pe o scară a responsabilității, realizatorilor emisiunii și publicului care, emoționantă situație, admirabil imaginată regizoral, tace.
În tumultul revoluției din 1989, mult timp apoi, am și uitat de comunism, nu mai știu nimic de carnetul meu de membru de partid, savuram fericirea de a trăi ceea ce nici nu visasem. Apoi, pe de-o parte recuperând memoria tragică a regimului, în paralel, redescopeream umorul absurd al epocii aceleia. Și chiar credeam că ne vom despărți râzând de acel trecut nefericit. Tot mai mult, în ultima vreme, mă bântuie teama că viitorul nu este deloc liniștit. Și nu din pricina nostalgiilor precum ale Emiliei Apostoae cât a marxismului unei generații tinere care nici n-a trăit în comunism, nici nu are nostalgii second hand, cum spune Dan Lungu în scurta sa intervenție filmată din finalul spectacolului.
Recursul la o ideologie pusă o dată în practică, în aceiași parametri și cu același discurs, îmi pare un coșmar. Spectacolul timișorean (locul nu ne poate fi indiferent) se concentrează pe acest aspect al nostalgiei care devine un prost exemplu pentru cei tineri. Și, așa cum vorbea Călin Ciobotari după premieră, personajul Rozalia devine un contrapunct necesar. Ana Maria Cojocaru impresionează prin ținută și prin rostire, prin seninătatea tristă din priviri și din voce, acea blândețe înțeleaptă prin cele trăite. Ea răspunde nu doar întrebărilor trecutului ci și prezentului. "Seara văd luminile strălucitoare ale străzilor și ale clădirilor, aud cum palpită de viață orașul, și îmi e suficient."
Cred că analiza comunismului trebuie să meargă dincolo de reperele tari, prezente în acest spectacol. Dincolo de cazul fericit al tinerei Emilia și nefericit al tinerei Rozalia, două destine amprentate decisiv de regim, în moduri diametral opuse, există o multitudine de nuanțe care vin în întâmpinarea nevoii de identitate despre care vorbea, de asemenea, Călin Ciobotari. Atâta vreme cât comunismul rămâne ferm condamnat, avem libertatea de a explora toate nuanțele. Și nu doar pentru o limpezire a trecutului dar și pentru prezent, așa cum, poate ușor patetic dar justificat prin multe referințe, Emilia Apostoae se întreabă de ce azi nu mai putem face un suc la fel de bun ca acela al tinereții ei.
Așa cum securistul Dorofte, fostul șef al Emiliei, transformat brusc după revoluție în călugărul Doroftei, foarte bine jucat de Doru Iosif, deschide alte și alte spații de explorat. Prezența lui în centrul scenei, în punctul de totală cuprindere, chipul de sfinx și vocea care poate aduce orice sentință, sunt un semn a ceea ce putea reprezenta în epocă. De altfel și Emilia coboară puțin vocea ori de câte ori rostește un cuvânt din familia "securității". Pe de altă parte cinica rememorare de către securist a comportamentului muncitorilor înainte de 1989 poate fi și ea complex valorificată și un argument pentru caracterul comunismului. Doru Iosif iese din poziția centrală printr-o piruetă ca un schimb de locuri cu personajul însărcinat cu divertismentul în show-ul pretext al spectacolului.
Călin Stanciu Jr., într-o apariție stil Men in Black, asigură segmentul entertainment prin bancuri specifice cu Ceaușescu. În reprize bine calculate și cu o echipă de patru dansatori care intră în jocul bancurilor și asigură ieșirea din scenă a povestitorului în maniera adecvată momentului. Ionuț Iova, Raul Lăzărescu, Răzvan Ciocoi, Marin Lupanciuc sunt foarte vizibili nu atât prin coregrafia semnată Victoria Bucun, pe o muzică ce se întipărește în memorie (sound-designer Sebastian Hamburger), cât prin expresiile variate și în relație fie cu povestitorul, fie cu prezentatoarea. Costumația lor feminină surprinde și lasă urme. Curajoasă și bine armonizată.
Inocențiu Ieremia se folosește de roșul aprins atât în decor cât și în costume (Roberta Popa ca o apariție pe catwalk). Dar și în detalii amintite la scenă deschisă de regizorul de platou: lumina și rujul prezentatoarei. Andrei Cozlac este din nou în echipa de succes a Antonellei Cornici, acum un adevărat must atâta vreme cât suntem la o televiziune. Practic a creat imaginea unui show pe care simți că-l vei căuta cu telecomanda pe televizorul de acasă. Finalul video, voit didactic, e, într-un fel, în siajul, mult mai temperat, al Memorialului Durerii, invocând și vreo două nume controversate, dar salvându-se prin repetarea termenilor definitorii pentru ceea ce a însemnat comunismul: "depersonalizare, umilire, dezumanizare".
Dan Lungu, practic personaj încă de pe când era Dănuț în curtea blocului familiei Apostoae, apare cu ultimul cuvânt din exterior, ca o explicație a unui fenomen social (de o anvergură ponderată, totuși) din postura de sociolog și, desigur, de scriitor, postură bine pusă în valoare de spectacol. În amintita discuție de după premieră Dan Lungu a evocat impresia de curaj pe care i-a lăsat-o aceea care l-a inspirat să scrie romanul, așa cum a întâlnit-o după revoluție. Eu cred că e mult spus "curaj", atâta vreme cât era vorba de un om simplu și nu de un privilegiat al regimului.
Dar anii '90 au și ei povestea lor. Călin Ciobotari a vorbit și despre speranța de viață a spectacolului creat de Antonella Cornici, pornind și de la observația că Naționalul timișorean are în repertoriu un spectacol pe care-l joacă de zece ani. Sunt o babă comunistă cum va rezista în timp? Conform filosofiei în care a fost construit, cu accentul pe intermediarii poveștilor, simțind rolul "cosmetizării", de judecat după intenție și după măsură, putem paria pe șansa celor zece ani.