Aşadar, o zi cu adevărat de toamnă mă găseşte în Timişoara, la deschiderea oficială a FEST-FDR, 2019, ediţia cu numărul XXIV. De fapt, motivul real al descinderii mele în frumoasa urbe este premiera Teatrului Naţional din Timişoara - Sunt o babă comunistă. Am ţinut morţiş să văd acest spectacol pentru că citisem cartea lui Dan Lungu, văzusem filmul lui Stere Gulea, auzisem că s-a montat la Sibiu (spectacol pe care nu l-am văzut, dar îmi doresc) şi ardeam de curiozitatea de a afla care este propunerea dramatică şi regizorală a acestuia. Va merge pe firul romanului, va oferi o perspectivă nouă de abordare a problemei comunismului?
Intru cuminte în sala plină şi încă în rumoare, mă aşez şi urmăresc agitaţia din jur: un aşa-zis regizor de platou (îl recunosc pe actorul Matei Chioariu) aleargă dintr-o parte în alta, strigă la cei de la sunet şi lumini, stabileşte intrări, se ceartă cu cameramanii, ia legătura cu publicul. O "divă" în ţinută uşor masculină (pantaloni şi taior de un roşu strălucitor, o bluză fără mâneci, argintie, care-i subliniază supleţea corpului, la fel de strălucitoare) îşi repetă intrările şi cuvântul de început al emisiunii. Cam aşa începe spectacolul, extrem de firesc, ca şi când noi am ales în deplină cunoştinţă de cauză să fim acolo, în public, şi să ne supunem cerinţelor regizorale. Adică să aplaudăm la semnal. Aşadar, ne aflăm într-un platou de filmare şi asistăm la o emisiune care se transmite în direct, intitulată sugestiv Cineva-Cândva. Gata, acum fac parte din publicul care trebuie să aplaude la semnul regizorului. În platoul de filmare sunt poziţionate lateral, într-un oarecare unghi care să permită publicului să le vadă, dar şi ca să decoreze spaţiul, două ecrane imense. Puţin mai în spate se află un al treilea, de dimensiuni mai mici, care să permită publicului situat central să vadă imaginile proiectate. Trei fotolii, asortate pantofilor moderatoarei, două roşii, unul crem, o canapea roşie în partea opusă şi două cuburi, ce ţin de măsuţe. Roşu, mult roşu simbolizând, evident, tema principală a emisiunii - COMUNISMUL. Imaginile care parcă explodează uneori pe acele ecrane sunt extrem de sugestive, fiecare însoţind un calup de amintiri povestite cu emoţie de invitata emisiunii: sucul Cico, bancnotele, televizorul Diamant, şnurul pionieresc, cosmeticale româneşti...
Ei bine, invitata emisiunii nu este alta decât Emilia Apostoae, aşa-numita "babă comunistă" a scriitorului Dan Lungu. Emilia Apostoae este o femeie simplă, care-şi trăise viaţa în anonimat până la apariţia romanului care o făcuse, într-un fel, celebră. Ea este invitată la emisiune ca să vorbească cu nostalgie despre trecutul comunist. Dacă se va emoţiona, dacă o lacrimă i se va prelinge pe obraz, va fi senzaţional, perfect, pentru reuşita emisiunii.
Întreg spectacolul este amprentat de o fină ironie. Emisiunea, aşa cum sunt mai toate emisiunile de la televiziune, talk show-uri sau de divertisment (uneori se confundă), are ceva caraghios în întreg ansamblul său, pornind de la regizorul de platou care se agită nefiresc de mult pentru o emisiune cam lipsită de consistenţă în general, la cameramanii care mereu se ceartă între ei, sau se ceartă cu regizorul de platou, la frumoasa şi strălucitoarea moderatoare, care se consideră o actriţă adevărată ce a făcut un compromis când a acceptat acest rol, inferior multiplelor sale calităţi, având pretenţia ca toată lumea să o trateze ca pe o divă, până la grupul de "fete", format din patru tineri dansatori, care se "rup în figuri" cu fiecare apariţie. Iniţial sunt îmbrăcaţi în rochii lungi, crăpate pe un picior, cu botine cu toc înalt, toate de un roşu puternic şi strălucitor, cu gesturi largi şi paşi de domnişoare, reprezentând cumva societatea de azi, în contra-punct cu cea despre care povesteşte Emilia Apostoae. Pe parcurs, însoţind un interpret tipic pentru genul acesta de emisiuni (genul macho la costum şi cravată, cu ochelari de soare), grupul se transpune fie în pionieri, fie în donjuani ai zilelor noastre.
Pe parcursul întregii emisiuni nimeni nu pare să acorde importanţă vorbelor Emiliei Apostoae, fiecare fiind preocupat doar de ce are de făcut ca emisiunea să se desfăşoare după orarul momentelor bine stabilite. Chiar i se dau indicaţii Emiliei Apostoae ce şi când ar trebui să spună. Poate doar publicul să fie cel atent la poveştile ei.
Chiar dacă Emilia Apostoae este invitata principală a emisiunii Cineva-Cândva, pe măsură ce povestea se derulează, apar, rând pe rând, personajele importante din viaţa Emiliei: soţul Ţucu, fiica Alice şi soţul ei canadian, securistul devenit călugăr, care a convins-o că trebuie să intre în Partid, doamna Rozalia, fiică de chiabur. Toţi sunt parte din acel trecut în comunism, fiecare însă cu emoţiile şi trăirile lui.
Emilia Apostoae este o femeie trecută bine de prima tinereţe, dar nu o babă, aşa cum a prezentat-o autorul. E o prezenţă în total contrast cu moderatoarea, însă îmbrăcată sugestiv într-un deux-pièce alb cu animal printuri negre, sugerând o tentă de modernitate, dar pătată de urmele comunismului, uşor caraghioasă, o felină albinistă, care a căzut pradă atât invitaţiei la emisiune, cât şi amintirilor. Ea vrea şi parcă nu vrea să spună că a fost bine în comunism. Ea trebuie să spună că a fost bine, că este o nostalgică a comunismului, dar toţi ceilalţi care i se vor alătura îi deconstruiesc treptat această nostalgie. Soţul îi aduce aminte de nevoile şi de greutăţile pe care le-au trăit (lipsa apei calde, lipsa căldurii, izolarea de alte lumi, lipsa de libertate a traiului şi a gândului), fiica o face oarbă şi surdă la tot ceea ce s-a întâmplat în închisorile comuniste, securistul confirmă că toţi erau urmăriţi, că totul era controlat. Doamna Rozalia, prin amintirile ei despre ce au făcut comuniştii cu familia sa, cu casele şi cu viaţa lor acaparate, anulează întreaga pledoarie pentru bunăstarea comunistă.
De fapt, comunismul este personajul principal al acestui spectacol. Comunismul, declanşat de apariţia unui roman plin de umor, savuros, pe care Dan Lungu l-a scris pentru a prezenta, oarecum din perspectiva sociologului, transformarea societăţii româneşti. Dan Lungu spunea, la finalul spectacolului că a simţit că romanul său a devenit personaj. E o perspectivă şi asta.
Întreg spectacolul este plin de umor, de un haz de necaz al nostru, al românilor, punctând însă la final că nu mai avem nevoie de acele trăiri. Mărunţişurile care bucurau o lume izolată, tristă şi lipsită complet de libertate nu pot să hrănească la nesfârşit viaţa de zi cu zi. Cameramanul spune, ostenit de atâta sporovăială, Adevărul. Adevărul despre comunism stă în martirii săi, în cei care au fost închişi, bătuţi, ucişi. Aşa se şi încheie spectacolul, într-o notă cât se poate de serioasă şi de tristă, cu stema unei Românii socialiste care se fărâmiţează şi numele celor care au populat închisorile comuniste ţin loc de orice altă imagine, pe fundalul cântecului, pe care îl cântam şi eu când eram pionieră, care începea aşa: "Noi în anul 2000/ când nu vom mai fi copii/..." Nu mai suntem copii unii dintre noi şi privind acest spectacol, în ansamblul său, am retrăit momente din trecut. E un spectacol dulce-amărui, care subliniază un adevăr de necontestat: comunismul ne-a degradat şi trebuie să ne recucerim ONOAREA.
Ar fi multe de spus despre acest spectacol. Romanul lui Dan Lungu a fost, de fapt, un pretext declanşator pentru a vorbi, la 30 de ani de la, să-i spunem, Revoluţia anticomunistă din 1989, despre ce a declanşat această reacţie revoluţionară - absenţa libertăţii manifeste de orice natură (libertatea gândului nu ţi-o poate lua nimeni).
Declar că propunerea dramatică a lui Călin Ciobotari, acceptată şi completată de viziunea regizorală a Antonellei Cornici, evidenţiată de scenografia lui Inocenţiu Ieremia şi proiecţiile lui Andrei Cozlac, îmbogăţită de coregrafia Victoriei Bucun şi sound design-ul lui Sebastian Hamburger, îmi pare, la 30 de ani de post comunism, mai mult decât necesară.
Actorii Teatrului Naţional din Timişoara - Claudia Ieremia, Ion Rizea, Roberta Popa Ionescu, Matei Chioariu, Cristian Szekeres, Alecu Reus, Iuliana Crăescu, Romeo Ioan, Călin Stanciu Jr., Doru Iosif, Ana Maria Cojocaru, însoţiţi de cei din balet: Ionuţ Iova, Raul Lăzărescu, Răzvan Ciocoi şi Marin Lupanciuc au demonstrat că profesionalismul, plusat de emoţia rememorării unei revoluţii care a pornit din oraşul lor, a făcut posibil un astfel de spectacol, veridic şi emoţionant. Mi-am amintit, am retrăit clipe ale copilăriei şi adolescenţei mele, am simţit din plin libertatea de a aplauda un astfel de spectacol. Dan Lungu a fost un factor declanşator care merită la rându-i aplauze şi un îndemn la lectură pentru cei care nu au citit, încă, nu numai romanul Sunt o babă comunistă, ci orice alt roman care îi poartă semnătura.
Închei cu un fragment din roman care, dacă îmi amintesc bine, au făcut-o pe Claudia Ieremia, interpreta Emiliei Apostoae, să-şi înţeleagă mai bine personajul: "Simţeam cum trecutul meu începe să se schimbe. În joc intraseră piese noi, care nu se potriveau deloc, care mă obligau să iau jocul de la capăt. Alte amintiri îmi veneau în minte. Gesturi şi sentimente pe care le uitasem. Aceleaşi locuri, aceiaşi oameni, acelaşi timp, dar alte întâmplări. [...] De ce amintirile noastre erau atât de diferite? De câţi oameni fericiţi e nevoie în jurul tău ca să fii şi tu fericit?"
E mult mai mult de povestit, de aceea spun că e mai bine de văzut.