La chamade / Blackbirds (r. Emma Séméria, Franţa)
Din franceză, titlul (original al) filmului se poate traduce drept "emoţie puternică" (din expresia "battre la chamade": a fi stăpînit de emoţie, a-i bate inima repede"). Cu siguranţă mult mai sugestiv decît traducerea sa în engleză (care înseamnă în română "mierlele"), căci prezintă povestea a doi adolescenţi pe punctul de a descoperi viaţa (acea viaţă pe care adolescenţii sunt cei mai dornici să o descopere). Povestea începe cu un pretext celebru: pasămite ca să nu se facă de rîs, fata îl roagă pe băiat să o iniţieze în arta sărutului.
Povestea este banală, într-adevăr, dar alegerile regizoarei au oarecare merit. Filmul începe cu o conversaţie telefonică, care induce ideea îndepărtării. În următoarea secvenţă, cei doi se întîlnesc faţă în faţă, undeva în natură, netulburaţi. Deja intimitatea dintre ei începe să funcţioneze (semnalizată grafic şi prin hainele turcoaz ale amîndurora). Nici unul dintre ei nu se referă explicit la peisajul de sfîrşit de vară, care îi învăluie în nuanţe plăcute, deşi frumuseţea acestuia este pregnantă. În cele din urmă, însă, natura îşi va spune cuvîntul, iar strîngerea de mînă din final, în înserare, constituie un epilog tandru, chiar dacă telenovelistic.
Eyes on the Road (r. Stefanie Kolk, Olanda)
Trei tinere se întorc de la un festival de teatru. Par să se cunoască de mult timp şi se simt bine în compania celorlalte. Călătoresc într-o maşină veche şi mică, dar perfectă pentru tinereţea şi lipsa lor de griji.
Discuţiile dintre ele se dovedesc însă mai grave decît am crede, căci una dintre prietenele lor a fost violată. Subiectul nu le dă pace şi aduce la suprafaţă falii mai profunde. Fiecare se poziţionează atît de diferit încît începi să te întrebi dacă prietenele au, cu adevărat, ceva în comun. Indie, cea mai vorbăreaţă dintre ele, empatizează - surprinzător - cu partenerul victimei şi îşi pune întrebări neobişnuite privind urmările psihologice ale violului. În opoziţie, Alex se simte solidară cu victima. Arborează tăceri lungi şi grele, şi nu uită să puncteze că violul nu este sex, ci suferinţă. Menna, a treia dintre ele, participă sporadic în conversaţie, folosindu-se de pretextul şofatului, ochii fiindu-i aţintiţi la drum.
Dacă dialogul şi chimia dintre personaje reprezintă atracţia principală, scurtmetrajul este interesant şi prin modul în care un simplu autovehicul este exploatat scenic şi caracterologic. Alex, introvertita, stă pe bancheta din spate şi poate astfel să interiorizeze tragedia prietenei lor comune. Şi-a pus şi o cortină improvizată pe geam, pentru a se separa şi mai mult de universul exterior. Indie, vorbăreaţă şi extrovertă, dimpotrivă, este conectată cu exteriorul, reacţionează la trafic, menţine conversaţia şi, cum spuneam, se întreabă, ciudat, ce simte bărbatul a cărei parteneră a fost violată, atunci cînd fac sex?! Meni reprezintă un fel de echilibru, uneori chiar din poziţie de forţă: nu doar că participă arbitral la conversaţie, ci este şi proprietara maşinii, ceea ce îi permite să le ameninţe pe celelalte două cu debarcarea.
Filmul se prezintă, deci, ca un road movie în care cele trei personaje încearcă să depăşească, uneori tensionat, întotdeauna prieteneşte, efectele unei tragedii desfăşurată mult prea aproape.
Making of Making Nothing (r. Barbara Erni, Belgia)
Autobiografic şi reflexiv, filmul este un exerciţiu personal de auto-înţelegere şi auto-acceptare. Regizoarea Barbara Erni prezintă imagini din arhiva personală care jalonează, pe de o parte, dezvoltarea sa ca femeie, participantă la revolta feministă generalizată din a doua jumătate a secolului XX, dar, pe de altă parte, şi contrastul, înstrăinarea chiar, faţă de destinele înaintaşelor sale, obligate să trăiască o viaţă alienantă în umbra societăţilor patriarhale. Moştenind de la mătuşile sale o întreagă colecţie de fotografii de familie, ajunge, de exemplu, să se întrebe dacă are cu adevărat ceva în comun cu toate acele chipuri de ţărani de la începutul secolului. Tonul este auto-reflexiv, documentînd sentimentele autoarei, respectiv lupta sa de a se elibera de moşteniri familiale mai degrabă încărcate negativ decît nostalgice.
Bineînţeles, accentul cade pe înaintaşa sa directă, adică pe mama sa, care este încă în viaţă. Relaţia mamă-fiică nu este şi nu a fost una ideală, şi amîndouă fac eforturi pentru a ajunge la o reconciliere. Fotografii vechi de familie sunt însoţite de două interviuri cu mama sa, în care aceasta explică relaţia dificilă pe care a avut-o cu propria fiică. În stil documentar, vocea din off a Barbarei Erni, impune o amprentă confesivă, pe alocuri acuzatoare, întotdeauna combativă.
Bătălia cu sinele şi apele întunecate ale memoriei este dificilă, dar eliberarea se realizează prin creaţia artistică.
Pond (r. Tyler Macri, Statele Unite)
Este o explorare a impactului pe care îl are contactul tactil cu vietăţile marine asupra psihicului uman şi, mai ales, asupra psihicului unui copil, dar şi asupra violenţei exercitate împotriva monştrilor care ne populează inconştientul. Primul cadrul este revelator: un close-up al unui cap de peşte, cu un ochi bulbucat şi negru, ce fierbe într-o oală de ciorbă.
Mîinile scufundate în apă, un leitmotiv al filmului, transmit spectatorului senzaţia rece a alterităţii mediului acvatic, dar, în acelaşi timp, trimit la puterea omului de a controla acest mediu. Ideea este reluată insistent, prin secvenţa plină de cruzime în care cîţiva băieţi pescuiesc şi apoi îşi ucid cu lovituri de ciomag captura, pînă la close-up-uri în care peştii sunt evisceraţi, fierţi, mîncaţi.
Pond reia, aşadar, mitul ancestral al omului care domină acvaticul amorf, monstruos, rece. În cheie psihanalitică, este un simbol al controlului conştientului asupra inconştientului. În cursul scurtmetrajului, procesul devine, în ultimă instanţă, un act de maturizare.
Oles oi Foties i Fotia / All the Fires the Fire (r. Efthimis Kosemund Sanidis, Grecia)
Vînătoarea de păsări este un rit iniţiatic masculin. Doi fraţi şi copii acestora pleacă la vînătoare - activitate eminamente masculină - prilej cu cu care rivalităţi familiale vechi, dar puternice, competiţii vane şi mîndrii muşamalizate, reapar în prim plan.
Dialogurile sunt reduse la minimul necesar pentru a reda macho-ismul personajelor, dar şi lasă să se întrevadă şi suferinţele lor ascunse. Cadrul natural sălbatic, pietros nu este prilej de plăceri vizuale frivole, ci indică depărtarea între fraţi.
În paralel, cîinii mănîncă resturile de păsări vînate, leitmotiv care se dezvoltă plenar într-un mini-festin tăcut, cînd oamenii ciugulesc, atent, concentrat, păsările.
Chiar dacă în film nu apare explicit nici un foc, există o tensiune şi o uscăciune care nu este mai puţin periculoasă. Iar tensiunile fraterne sunt, la rîndul lor, un foc mocnit, invizibil, dar nu mai puţin ameninţător.