Deciziile regizorale se împart şi aici în două mari categorii: ori realizezi un film poetic, în care realităţile crunte sunt mai degrabă sugerate decît arătate, sau, dimpotrivă, rişti să creezi o naraţiune sau un comentariu cît mai inteligibil, însă atunci cuvintele pot să te trădeze şi să simţi că descrierea unui genocid, de exemplu, nu este decît o ştire printre multe altele.
Apiyemiyekî? / Why? (r. Ana Vaz, Brazilia / Portugalia / Franţa / Ţările de Jos)
Documentarul aduce în atenţie tragedia indigenilor Waimiri-Atroari din Amazonia. În timpul dictaturii militare, în anii 1970, cel puţin 2.000 dintre ei au fost ucişi de guvern. Ulterior, s-a desfăşurat o campanie pentru aflarea adevărului şi aducerea în faţa justiţiei a celor vinovaţi de genocid.
Filmul se prezintă ca o călătorie ce începe cu imagini alb-negru ale clădirilor reprezentative ale Braziliei, urmate de statui simbolizînd valorile de libertate şi dreptate pe care statul brazilian le declară. Călătoria continuă pe şoseaua BR-174, care, vom afla apoi, a reprezentat o sursă majoră de suferinţe pentru populaţia indigenă.
Specific acestui documentar este utilizarea desenelor originale ale Waimiri-Atroari, realizate în timpul unei campanii de alfabetizare susţinută de către Doroti Alice Müller Schwade şi Egydio Schwade (acesta din urmă apărînd în documentar). Desenele - care nu depăşesc la nivel de execuţie tehnica unui copil - sunt documente istorice ale aceste culturi. Schwade le-a folosit din dorinţa de a crea o minimă egalitate, o minimă reciprocitate cu aceşti oameni. Astfel, acolo unde civilizaţia modernă şi corifeii ei aduceau cuvîntul scris, indigenii nu dispuneau decît de desene naive pentru a răspunde dialogului.
Tocmai prin aceste desene, autohtonii au reuşit să povestească şi nedreptăţile pe care le-au suferit din cauza oamenilor "civilizaţi". Artefactele au devenit izvoare istorice şi chiar probe judiciare, deoarece au fost utilizate în instrumentarea dosarului de genocid.
Regizoarea Ana Vaz face din acestea piesa centrală a documentarului. Alege să povestească grozăviile sobru, aproape sec, fără a dramatiza. Drept rezultat, lasă spectatorul puţin perplex. Pe de o parte, acesta devine empatic şi revoltat de tragedia îndurată, pe de altă parte, însă, e prea puţin impresionat de desenele stîngace şi de naraţiunea seacă, abstractă.
Liremu Barana / Soul of the Sea (r. Elvis Rigoberto Caj Cojoc, Guatemala)
În aceeaşi notă de revoltă non-violentă, de reproş tăcut, al doilea scurtmetraj predă ştafeta unei tinere femei care, încurajată de vocea mamei sale de dincolo de mormînt, încearcă să-şi emancipeze propria etnie oprimată.
Cîntecul tradiţional ce se tînguieşte după strămoşii ale căror suflete locuiesc în mare se îmbină cu tangoul revoluţionar, mult mai asertiv: "Pictorule, admirator al vechilor maeştri. De ce nu vrei să pictezi şi negri? Fecioara poate trebuie să fie albă, dar heruvimii ar trebui să fie negri, căci şi ei merg în ceruri".
În pofida lirismului, a visării deopotrivă optimistă şi nostalgică - multe cadre pe malul mării liniştite, ce invită la călătorii, un monolog plin de poveţe al mamei - şi acestui scurtmetraj îi lipseşte o pledoarie închegată, o viziune argumentată asupra pierderii culturale a popoarelor indigene, preferînd, ca multe altele, să evadeze în vis. Ceea ce, în ultimă instanţă, îi fură şi consistenţa, şi calitatea de a fi memorabil.
A Mordida / The Bite (r. Pedro Neves Marques, Portugalia)
Scurtmetrajul propune două trame narative. În prima, un tînăr lucrează într-un laborator de manipulări genetice a ţînţarilor şi explică pe larg strategiile de anihilare a acestora. Ţînţarii, responsabili pentru răspîndirea unor boli grave, fac obiectul unor cercetări care vizează, nici mai mult, nici mai puţin, distrugerea speciei lor. "Dacă ţînţarii pot ucide, atunci nici nu trebuie să se nască", se poate citi pe un banner de pînză undeva la marginea sălbăticiei.
În paralel, două tinere sunt implicate într-o relaţie amoroasă undeva în jungla braziliană şi se preocupă, tangenţial, de frămîntările politice din marile oraşe.
În final, cele două trame se unesc, iar cei trei protagonişti încep să facă dragoste împreună. Spectrul ameninţător al ţînţarilor şi al bolilor pe care aceştia le transmit pluteşte însă deasupra lor. Camera zăboveşte asupra privirilor absente, asupra atingerilor consolatoare şi, într-o măsură mai mică, asupra fierbinţelii copulaţiei.
Descrierea documentară a luptei împotriva bolilor transmise de ţînţari, o încleştare războinică ce pare să nu cunoască jumătăţi de măsură, este captivantă. Ar fi putut fi exploatată / dezvoltată într-un discurs progresist privind cuceririle ştiinţei, sau, dimpotrivă, într-o elegie a manipulărilor genetice care afectează natura ori, într-o a treia variantă, în resemnarea faţă de neputinţa tehnologiei de a evita flagelurile naturii.
În schimb, printr-o asociere greu de înţeles, demersul ştiinţific este opus dictaturii militare, fără a fi explicate legăturile dintre cele două. Deşi are momente interesante, documentarul păstrează o minimă coerenţă discursivă şi, din păcate, eşuează.
BBQ (r. Jeanne Mayer, Franţa)
Ultima alegere din prezenta selecţie este mult mai consistentă din punct de vedere narativ. Prezintă o distopie francofonă (suntem mai degrabă obişnuiţi cu cele anglofone) în care oamenii sunt închişi într-un perimetru concentraţionar dominat de dictatura "de aici" şi disuadaţi, prin toate canalele propagandistice, să încerce lumea "de dincolo". Totuşi, trebuie precizat, calea este deschisă. Singura barieră este însă preţul.
Meritul principal al exerciţiului de imaginaţie politică este calchierea după modelul actual al societăţii de consum. Dacă în multe distopii alegerea individuală dispare, aici, în mod paradoxal, ea este centrală. Suntem chiar martorii unei întregi industrii publicitară şi de show-biz ce imită bombardarea mediatică şi valorică la care sunt supuşi toţi consumatorii, dar mai ales cei tineri.
Genericul este inspirat din jocurile video iar personajele principale sunt angrenate în producţia de conţinut video, elementele principale ale culturii adolescentine actuale combinîndu-se astfel pentru a forma o parabolă coerentă.
Detaliul cel mai puternic al scurtmetrajului este imaginarea unei lumi în care oricine are oportunitatea de a-şi vinde bucăţi din trup pentru bani. Cele mai interesante gadgeturi devin astfel accesibile celui sau celei dispuse să renunţe la un picior sau la un alt organ. De exemplu, pentru a-şi achiziţiona ultimul model de căţel robotic. De partea cealaltă, carnea umană este considerată o delicatesă, la care doar cei foarte bogaţi au acces.
Paralele cu consumerismul actual sunt, sper, evidente, aşa că mă voi abţine să le elaborez.