Бінокль / Opera Glasses (r. Mila Zhluktenko, Germania)
O cameră ascunsă în garderoba şi pe holurile Operei de Stat din Kiev, deschide o întreagă panoramă a universului post-sovietic. Nu este vorba despre analize sociologice sau geo-politice, ci despre oameni pur şi simplu. Oameni care se perindă prin faţa camerei fără să ştie că sunt filmaţi, amintind de imperativele cinéma vérité. O paradă fascinantă de individualităţi, de ticuri comportamentale şi de haine ieftine care doresc a fi de gală se desfăşoară strict în afara sălii de spectacole, căci camera nici nu îndrăzneşte să intre în sanctuar. Se limitează, adică, să documenteze locul profanului, spaţiul rămas pe dinafară, separat de spaţiul sacru al artei care înalţă, care transpune. Însă, tocmai oamenii par să fie mult mai sinceri, mai autentici, decît în spaţiul oficial al sălii de concerte.
Aici vedem familii tinere venite mai degrabă să se pozeze pe holurile fastuoase decît pentru a urmări actul artistic, băieţi aduşi cu forţa de părinţi care mitraliază diverse ţinte cu puşti imaginare, dar nu mai puţin redutabile, bătrîni săraci veniţi la operă cu sufertaşul, care mănîncă în linişte în linişte între acte, mestecînd cu grijă. Unii savurează tăcuţi un pahar de vin ca într-un ritual aristocratic, în timp ce alţii aruncă complimente galante la vîrsta a treia. Panoplia figurilor poate continua cu garderobierele hîrşîite în rutina muncii lor şi care încearcă să menţină aparenţele unei civilizaţii apuse.
Prin montajul inteligent, prin zăbovirea plină de sens asupra încercărilor indivizilor de a se pune în cea mai bună lumină, Бінокль / Opera Glasses constituie o plăcere vinovată şi puţin cinică. Nu caută unghiurile flatante, ci, dimpotrivă, satirizează snobismul cultural, discrepanţa între cultura înaltă şi resursele materiale sărăcăcioase şi chiar lipsa de cultură a consumatorilor estici de artă sponsorizată de stat.
Frînturi relevante de conversaţii zugrăvesc un univers post-sovietic deloc înălţător. Una dintre ele este pragmatică şi tristă - o femeie în vîrstă se plînge fiicei sale, la telefon, că opera nu este încălzită. Două alte prietene, comentează, amuzant şi memorabil, despre legea secretă, dar invariabilă care decide succesiunea la conducerea Rusiei: de la Lenin pînă la Putin, au alternat: unul chel, altul cu păr.
Realizat de o echipă a Universităţii de Film şi Televiziune din Munchen, Бінокль / Opera Glasses este un documentar acid şi trist despre starea culturii în spaţiul ex-sovietic, realizat cu inteligenţă şi acuitate, dar reflectînd aroganţa culturii înalte a celor privilegiaţi din Vestul Europei.
Ett akademiskt krig / War in Academia (r. Lisa Östberg, Suedia)
La un seminar al Universităţii de Arte din Stockholm, actul didactic pare scăpat de sub control. Profesoarele propun pentru discuţii o carte despre condiţiile de lucru ale artiştilor. Una dintre ele face greşeala să îi invite să fie creativi. Mai mult, îi provoacă subliniind că grupa din anul anterior au discutat cartea punînd în scenă o reprezentaţie de teatru de păpuşi. Atît a trebuit ca haosul să se dezlănţuie.
Într-o primă etapă, reacţia studenţilor este împărţită. Unii, mai vîrstnici, cu păr alb, tind să accepte cadrul general al lumii academice, reflectînd pasiv ideile ce se doresc revoluţionare ale cărţii.
Alţii însă, mai tineri, preferă să iasă la război. Fie că inovează prin performare (un student se dezbracă pentru a demonstra "relaţiile iluzorii" cu ceilalţi), fie că protestează conceptual şi frontal (încercînd să demonstreze că academia este o extindere a mecanismelor de control, în pofida auto-proclamatului caracter revoluţionar), cert este că seminarul este perceput şi de profesori, şi de studenţi, drept o catastrofă. Profesorii nu s-au făcut nici înţeleşi, nici acceptaţi, iar studenţii au senzaţia că au fost traşi pe sfoară de către un corp profesoral incapabil să explice şi ipocrit în alegerile sale artistice şi politice.
Din cînd în cînd sunt inserate secvenţe ale unei alte studente, la coregrafie de această dată, care repetă fie un dans graţios de societate (atunci cînd studenţii se conformează regulilor academice), fie personajul Cleopatrei care îşi dirijează trupele în război sîngeros (atunci cînd revolta conceptuală şi performativă se dezlănţuie).
Atent regizat şi montat imaginativ, scurtmetrajul pune sub lupă şcoala de arte. În acelaşi timp, propune o educaţie artistică ce reprezintă mult mai mult decît meşteşug, ci o revoluţie conştientă de sine, autonomă, în care evoluţia este produsul conflictului direct cu propriile prejudecăţi şi cu cele ale celor apropiaţi, în siajul spiritului conflictual şi fecund al lui Friedrich Nietzsche.
I'm too busy (r. Carmen Aumedes Mier, China / Spania)
O profesoară de dans realizează că viaţa i-a ajuns într-o fundătură: băiatul a plecat de mult la casa lui, soţul lîncezeşte într-o abulie tabagică, iar cariera nu o mai satisface cum o satisfăcea odinioară. Descoperă însă canalul de YouTube al unui instructor de jitterbug (dans specific american, apropiat de swing) şi, pentru moment, pare că viaţa începe din nou să înflorească. Este, din păcate, doar o speranţă iluzorie, căci vîrsta şi realitatea îşi vor spune imediat cuvîntul.
Povestind la persoana I, vocea din off subliniază diferenţa între trecut şi prezent cu nostalgie. Tema aleasă - tarele bătrîneţii care intră în conflict cu energia unui corp bine conservat şi a unei voinţe integre - este tratată mai degrabă convenţional şi nu reuşeşte să provoace decît un simplu ridicat din umeri.
Nachts sind alle Katzen grau / All Cats Are Grey in the Dark (r. Lasse Linder, Elveţia)
Într-o notă puţin discordantă faţă de alegerile anterioare, această producţie nu este despre artă, ci despre pisici. Deşi, am putea admite că pentru cat people, acea sectă extremistă numeroasă care trăieşte deghizată printre noi, pisicile sunt ele însele o operă de artă.
Christian, un bărbat trecut de prima tinereţe, este de această părere. El trăieşte într-o relaţie neobişnuit de apropiată (cei care iubesc cîinii, de exemplu, ar putea zice că este patologică) cu două norvegiene de pădure de rasă pură, Katyuşa şi Marmelade. Nu se desparte de ele nicicînd - nici cînd face cumpărăturile, nici măcar atunci cînd se duce la ski.
Relaţia devine şi mai apropiată atunci cînd Marmelade este dusă la motan în străinătate. Urmează cîteva luni încordate, în care Christian aşteaptă, încordat, ca pisica sa dragă să nască.
Regizorul nu doreşte să expliciteze această obsesie. Nu avem informaţii de background, comentarii didactice şi nici muzică extra-diegetică. Permite doar două fragmente muzicale, care se constituie ca jaloane narative. Prima este o arie de operă, melancolică, iar a doua este un cîntec de dragoste, Katyuşa, interpretat de Corul Armatei Roşii.
Astfel că scurtmetrajul este documentarea pasionată a unei obsesii, cu un singur actor şi trei personaje principale.