Água e Sal / Water and Salt (r. Luisa Mello, Belgia / Brazilia)
O tînără braziliancă, aflată în exil, încearcă să se relaxeze într-un float room. Izolată complet de stimuli exteriori, mintea îi intră într-o reverie poetică: reflectează la faptul că apa mării are exact aceeaşi concentraţie de sare ca şi sîngele uman, şi, de aici, trece la originea comună a tuturor vietăţilor de pe pămînt.
Reveria este în tonuri de albastru seren şi este întreruptă dramatic de amintirea unei conversaţii telefonice cu mama sa, rămasă în Brazilia. Îşi aduce aminte că puterea a fost preluată de un conducător considerat de extremă dreaptă. Albastrul pur al mării şi cerului este înlocuit de frămîntarea unei erupţii vulcanice subacvatice. Înregistrările audio cu ştiri şi comentarii privind guvernarea lui Bolsonaro definesc clar situaţia.
În pofida mijloacelor limitate, pledoaria politică este puternică, amintind de The Edge of Democracy, elegia unei alte cineaste brazilience, Petra Costa ce abordează acelaşi subiect.
The Peepul Tree (r. Sonja Feldmeier, Elveţia)
Este un cîntec de jale pentru ciopîrţirea şi doborîrea unui arbore impozant, secular, undeva într-un oraş indian.
Tăietorii au nevoie de o zi întreagă, de dimineaţa pînă seara, ca să execute, bucată cu bucată, arborele. Interiorul, de o nuanţă roşiatică, pare să sîngereze în contrast cu coaja gri. Sunt filmate cu grijă topoarele şi fierăstraiele, iar tăietorii reacţionează cu mîndrie în faţa camerei. Trecătorii culeg din ramurile căzute, unii strîngîndu-le la piept. Nu ştim dacă se bucură că vor avea lemne de foc sau vor să păstreze un suvenir preţios.
La baza copacului a fost înălţat un altar hindus. Arborele este sacru pentru hinduşi şi budişti. Ca şi în cazul bisericilor demolate de Ceauşescu, cînd nici un preot nu a protestat pentru apărarea lor, nici aici vreun om religios nu îndrăzneşte să apere arborele. Doar vreo doi bătrîni neputincioşi deplîng, în tăcere, distrugerea. Pentru aceştia, evenimentul are ceva din jalea evreilor atunci cînd şi-au văzut templul doborît de cuceritori.
În Moromeţii (1987), Stere Gulea ecraniza un episod asemănător. Doborîrea salcîmului este filmată din depărtare, apoi dintr-un contraplonjeu în lungul axului copacului pus la pămînt, truc vizual ce are rolul de a hiperboliza copacul. Aici, filmarea este mereu de la nivelul solului, căci copacul este atît de impozant încît nu are nevoie de unghiuri căutate pentru a se impune spectatorului. Iar asta îl face cu atît mai tragic.
Filmul este în totalitate mut. Nu aflăm decît la final tragicul paradox: copacul, sacru pentru hinduşi, a fost tăiat pentru a face loc unui festival religios... hindus!
White Afro (r. Akosua Adoma Owusu, Statele Unite)
Mini-documentarul ironizează şi acuză în acelaşi timp moda coafurilor afro aplicate femeilor albe. Nu o face printr-o diatribă povestită, sau printr-o critică politico-culturală, ci folosind imagini negativ (în care albul devine negru şi viceversa), suprapunînd colaje în stilul lui Andy Warhol.
Coloana sonoră aparţine unui tutorial de epocă, în care o voce monotonă explică tehnica coafurii afro pentru hair stilişti. De asemenea, documentarul include mărturia mamei regizoarei, coafeză, care s-a dus în Statele Unite pentru a învăţa şi a se perfecţiona în această tehnică.
Documentarul ilustrează conceptul de "apropiere culturală", în care un grup dominant (în cazul de faţă, populaţia albă din America) preia, samavolnic, artefacte sau comportamente culturale specifice unui grup dominat (persoanele de culoare). Deoarece împrumutul cultural nu se realizează cu empatie faţă de soarta istorică sau faţă de ramificaţiile culturale şi antropologice specifice, el apare ca un rapt simbolic, o modă fără rădăcini. Aşadar, în ultimă instanţă, tot o violenţă de tip colonial.
所有动作都应杀死风 / All Movement Should Kill the Wind (r. Wang Yuyan, Franţa)
Reverberînd titlul de mai înainte, The Peepul Tree, scurtmetrajul are cîteva aspecte în comun cu acesta: demantelarea, bucată cu bucată, a unor mase impozante de material.
Spre deosebire însă de The Peepul Tree, unde imensitatea era biologică, vie, iar ciopîrţirea se făcea în societate, cu vorbe şi claxoane, aici se face în singurătate şi în tăcere. Dar nu în linişte. Coloana sonoră este dominată de sunetul flexurilor (manuale sau industriale) care taie piatra. În tonuri monocrome de gri (dincolo erau tonuri de verde şi de oranj), All Movement Should Kill The Wind este o odă dedicată pietrarilor, şi, prin extensie, a muncii acestor în care piatra e prelucrată după chipul omului.
Bineînţeles, pietrarii împrumută ceva din mineralul pietrei. Piatra, la rîndul ei, preia amprenta omului. Şi ce semn este mai revelatoriu decît mîna? Din acest raţionament artistic, ni se prezintă o înşiruire de imagini ale mîinilor unor statui propagandistice. Vedem mîini de piatră care îndeamnă partidul muncitorilor, mîini îngheţate pe inimi arzătoare ale unor sculpturi religioase sau strîngînd, proletcultist, o cheie franceză.
Chipurile, atît ale pietrarilor, cît şi ale sculpturilor, sunt ascunse. Piatra domină şi şterge orice diferenţiere, orice urmă de spiritual. Doar spre final, ca o epifanie, vedem chipul fix al pietrarului.
Scurtmetrajul chinez este o critică directă a celebrului aforism al lui Michelangelo: "Sculptorul nu face altceva decît să îndepărteze materialul care prisoseşte pentru a descoperi statuia ascunsă în piatră". Dimpotrivă, aici omul şi mîna lui sunt forţate să devină de piatră, se mineralizează, pentru ca ulterior să se elibereze din strînsoarea şi duritatea mineralului şi să zboare liber.
Atordoado, Eu Permaneço Atento / Stunned, I Remain Alert (r. Henrique Amud şi Lucas H. Rossi dos Santos, Brazilia)
Sub motto-ul "Nu ţin ranchiună, doar îmi păstrez amintirile", scurtmetrajul prezintă o autobiografie a jurnalistului Dermi Azevedo. Acesta, ţintuit în scaun, îşi povesteşte suferinţa sub dictatura militară braziliană şi, în acelaşi timp, critică situaţia politică actuală din Brazilia.
Azevedo îşi povesteşte, în linii mari, viaţa. Începe cu copilăria ca fiu de ţărani din întinsa regiune semi-deşertică a Braziliei, cărora li s-a luat pămîntul de către latifundiari şi condamnaţi astfel la pribegie. Trece apoi la perioada de studenţie, cînd a fost persecutat şi torturat pentru simpatiile sale stîngiste (deşi nu s-a recunoscut drept comunist "pentru că nu a ajuns la acest înalt grad de evoluţie umană"). Povesteşte apoi tragedia sinuciderii propriului fiu din cauza traumelor psihologice suferite în timpul dictaturii militare care tortura copii pentru a înfrînge rezistenţa politică a părinţilor. Ajunge, într-un final, la situaţia politică actuală, pe care o cataloghează drept "fascistă", criticîndu-l pe actualul lider politic al Braziliei care consideră că tortura este un instrument politic acceptabil şi util.
Drama personală şi socială este expusă prin imagini de arhivă alb-negru. Acestea nu sunt prezentate liniar, ci trunchiat. Imaginile, montate rapid, sunt înroşite ca şi cum pelicula ar fi fost deteriorată. Deşi principalele instrumente (comentariul din off suprapus peste imagini de arhivă) sunt împrumutate din stilul documentar, în cazul de faţă acestea sunt contorsionat, asumat fragmentare. Naratorul nu povesteşte distant şi doct, ci implicat şi documentat. Astfel, documentarul intenţionează să transpună senzaţia de urgenţă, de frică, de precar care ar caracteriza, în viziunea realizatorilor, situaţia politică braziliană.
3 Logical exits (r. Mahdi Fleifel, Danemarca / Liban / Regatul Unit)
Documentarul este un follow-up al unui alt scurtmetraj din 2016, realizat de regizorul Mahdi Fleifel, ambele avîndu-l în centru pe Reda al-Saleh, un tînăr ce locuieşte într-un centru de refugiaţi palestinieni din Liban.
Documentarul îmbină trei discursuri filmice diferite. Primul este un interviu direct, alb-negru, în care Reda priveşte camera şi încearcă să pară detaşat faţă de lipsa de perspective. Apoi, imagini color, luate în cursul documentării realizate anterior, ce rememorează diferite momente din viaţa sa: cînd era copil, la nuntă, la înmormîntarea unui "martir al naţiunii" sau atunci cînd a petrecut o perioadă în Atena.
În paralel, este montată înregistrarea unei conversaţii telefonice cu un sociolog / asistent social, care prezintă cele trei "ieşiri logice" pentru tinerii din lagărul de refugiaţi, dintre care două sunt, de fapt, fundături existenţiale: 1) să devină consumatori şi dealeri de droguri; 2) să intre într-una dintre organizaţiile militante şi / sau paramilitare, precum Mişcarea de Eliberare sau alte organizaţii islamice; 3) să emigreze.
Chiar dacă apropierea personală dintre regizor şi subiectul său este evidentă, susţinută fiind şi de imagini anterioare, scurtmetrajul nu reuşeşte să depăşească un anumit tezism. Nu doar că nu sunt oferite elemente de context suficiente, dar personajul principal nu pare să conlucreze pentru crearea / asigurarea unor ieşiri convingătoare. Rămîne, aşadar, o simplă mărturie a sorţii nefericite a unei întregi populaţii.