Într-o secvenţă din München, o fetiţă răspunde la telefon şi, astfel, activează o bombă. Bomba a fost pusă pentru tatăl ei - unul dintre teroriştii palestinieni responsabili de masacrarea a unsprezece atleţi israelieni în timpul Jocurilor Olimpice de la München, în 1972. Echipa Mossad-ului încearcă să oprească numărătoarea inversă. Suspansul e acut şi, din perspectiva unui cunoscător al filmelor lui Spielberg, poate părea încărcat de implicaţii referitoare la şansele de succes ale întregului proiect: cît de departe e dispus să meargă Spielberg? Cît e de pregătit să ne livreze o viziune serioasă, intransigentă, asupra violenţei politice? E atît de hotărît încît ar îndrăzni să arunce un copil în aer? Ar îndrăzni Spielberg să nu mai fie Spielberg, ci Hitchcock? Însuşi Hitchcock a regretat implacabilitatea cu care l-a urmărit pe copilul din Sabotaj pe ultimul său drum, cu un autobuz şi o bombă, iar Spielberg e privit, de obicei, ca un fel de antidot la Hitchcock: după cum observa odată criticul Anthony Lane, "şi el ne trece prin ciur şi prin dîrmon, dar vrea să dormim liniştiţi".
De data asta nu vrea. München, care ne prezintă riposta Mossad-ului la atentat, e făcut cu intenţia de a nu lăsa nici o cauză nechestionată şi nici o vinovăţie nezgîndărită. La fiecare execuţie (sau crimă) dusă la îndeplinire de cei cinci agenţi Mossad care cutreieră Europa, Spielberg şi scenariştii săi fac totul ca să ne complice reacţiile. Pentru început, nu e deloc sigur că toţi palestinienii trecuţi pe lista neagră sînt terorişti şi, în scurtul timp pe care-l au la dispoziţie pentru a le creiona portretele, scenariştii îi delimitează scrupulos, prin linii hotărîte, de prototipul teroristului hollywoodian. Trebuie spus că există ceva panicat şi programatic în strategiile astea de umanizare contra cronometru şi, cînd a venit şi rîndul celui de-al treilea palestinian să-şi arate amabilitatea, ieşind pe balconul camerei de hotel, care în scurt timp avea să fie aruncată în aer, şi oferindu-i agentului Mossad de pe balconul vecin o pastilă de dormit, ca să nu-i asculte toată noaptea pe pasionalii însurăţei cazaţi la etajul lor, am început să mă întreb dacă Spielberg nu e prea crispat, dacă nu se lasă inhibat de ambiţia de a rămîne neutru. Dar în momentul următor dă drumul la acţiune - îşi dă drumul: după cîteva clipe de şovăială, tînărul agent Mossad (Eric Bana) dă semnalul şi camera palestinianului explodează. Tot etajul explodează. Printre ruine îi vedem pe însurăţeii pasionali: s-a întîmplat ceva cu ochii femeii - n-avem timp să vedem cît e de grav; şi nici nu vrem.
Astfel de momente ne amintesc că Spielberg, la maturitate (adică de la Lista lui Schindler încoace), poate să ne violenteze la fel de inteligent ca Polanski la tinereţe. Dar în München există şi momente în care face lucruri despre care ai fi zis că sînt în afara registrului lui. Există un moment de flirt, în barul unui hotel, între tînărul şi însuratul nostru agent şi o damă (Marie-Josée Croze) care încearcă să-l agaţe, cînd eşti conştient de căldura care circulă între ei (ea are o prezenţă dulce, neagresivă) şi de senzualitatea orei tîrzii într-un oraş străin şi de senzaţia de iresponsabilitate care-l invadează ca o toropeală: e poate cea mai sexy secvenţă filmată vreodată de Spielberg. Atunci cînd el o respinge, îţi spui: "Sigur. Doar n-o să-l lase Spielberg pe erou (care e şi tatăl unei fetiţe născute după plecarea lui în misiune) să facă asta: chiar şi scufundat în sînge pînă la bărbie, eroul rămîne un familist." Dar, de data asta, s-ar putea să te înşeli. În orice caz, n-o să uiţi prea uşor moartea acelei femei - felul în care încearcă să pledeze în faţa călăilor ei, apucînd doar să-şi dezvelească un sîn şi să spună că ar fi păcat.
Talentul lui Spielberg pentru caracterizări succinte şi memorabile e foarte vizibil aici. Agentul însărcinat să controleze echipa (Geoffrey Rush) are o acreală birocratică ce l-ar impresiona pînă şi pe John le Carré, iar Golda Meir (Lynn Cohen) e delicată şi impecabilă ca un stilet. Dar cel mai bun dintre toţi e Michael Lonsdale în rolul unui fel de Père Corleone care dispreţuieşte toate guvernele şi ideologiile, dar care, din paradisul său campagnard şi viticol, vede tot şi face comerţ cu informaţii letale printre exploziile de lumină văratică (o semnătură spielbergiană) şi printre roiurile de copii şi nepoţi. Elogiul familiei, aproape de nelipsit la Spielberg, are aici o rezonanţă complexă, pe alocuri sinistră, aproape coppola-escă. Dar ideea rămîne valabilă şi, la sfîrşit, eroul se întoarce la familia lui. Dar nu în Israel, ci în Brooklyn. Cu alte cuvinte, o altă idee care părea sfîntă pentru Spielberg - ideea de "acasă" ("E. T. telefon acasă") - nu mai e atît de valabilă: poate că nu-i atît de sfîntă încît să merite toate astea. Sînt momente în care gîndurile astea ies - prea răspicat, nu prea firesc - din gurile personajelor, cînd dramaturgia se subţiază prea tare şi inima de umanist dindărătul ei e prea la vedere, dar de data aceasta i se poate ierta lui Spielberg. Poziţia lui - centrul perfect în care se plasează - este una cucerită cinstit, după multă chibzuială, iar privirea lui e sobră, emoţionantă şi cuprinzătoare.