După Schindler's list, cel mai renumit regizor evreu din lumea largă revine cu o poveste despre dramele recente ale poporului israelian. În timpul jocurilor olimpice de la München din 1972, opt terorişti palestinieni intră în apartamentele atleţilor israelieni şi iau 11 ostateci. Doi dintre aceştia sunt ucişi pe loc, iar restul mor pe un aeroport, din cauza intervenţiei dezastruoase a forţelor speciale care nu lasă supravieţuitori în nici una din tabere.
Acestea sunt faptele istorice de la care porneşte Spielberg pentru a reconstitui o istorie a răzbunării (cartea lui George Jonas după care a fost realizat München se numeşte Răzbunare) pe fondul conflictelor dintre palestinieni şi evrei. Şefa cabinetului israelian din acele vremuri, Golda Meir, minunat întruchipată de Lynn Cohen, ia cuvântul în faţa miniştrilor şi spune că "fiecare civilizaţie îşi dă seama, în anumite momente, că trebuie să negocieze compromisuri cu propriile valori". O echipă secretă, a cărei sarcină este eliminarea a 11 palestinieni aflaţi în spatele atentatului, după principiul "ochi pentru ochi", este formată în secret sub supravegherea Mossad-ului. Intră în scenă cinci burghezi de treabă cărora li se cere, în numele dragostei de ţară, să se transforme în asasini. De-a lungul filmului ajungem să-i cunoaştem, cu detaliile mărunte ale vieţilor personale, altfel cam anoste, pe liderul echipei, Avner (Eric Bana), membru în serviciile secrete, pe constructorul de jucării şi de bombe Robert (Mathieu Kassovitz), pe plastograful Hans (Hanns Zischler), pe naţionalistul Steve (Daniel Craig) şi pe bonomul Carl (Ciaran Hinds).
Dar, pe măsură ce îi urmărim pe Avner şi compania, ne apropiem, în egală măsură, de tabăra cealaltă. Primele ţinte ale echipei sunt un profesor universitar de limbi orientale şi un diplomat palestinian cu o familie superbă. Fetiţa acestuia scapă ca prin urechile acului de o bombă artizanală care ar fi transformat-o într-o victimă colaterală a războiului. Scena, altfel tensionată şi complicată, are un deznodământ previzibil pentru cei obişnuiţi cu Spielberg: în filmele lui nu mor copii inocenţi. Unul dintre punctele tari este complexitatea personajelor din ambele tabere şi soliditatea motivaţiilor care stau în spatele acţiunilor acestora. Un altul este realismul scenelor de acţiune, în special al celor în care agenţii lui Avner îşi elimină ţintele. Aceste confruntări, încrâncenate şi şocante, nu au nimic în comun cu bulionul împroşcat pe pereţi din filmele cu James Bond. Cea mai importantă realizare este însă imparţialitatea perspectivei, care se situează, pe cât posibil, la distanţe egale între cele două tabere. München a fost, de altfel, condamnat de ambele părţi, fiind acuzat fie de "atac la adresa palestinienilor", fie de "lipsă de prietenie faţă de israelieni". Aceste acuzaţii arată că regizorul a reuşit să evite o capcană periculoasă: aceea de a lua partea "alor săi". Finalul în care Avner, bântuit de coşmaruri, se stabileşte în Brooklyn şi respinge rugămintea superiorului său ierarhic, Ephraim (Geoffrey Rush), de a se întoarce în Israel este o altă formă a distanţării regizorale şi o punctare, poate mult prea evidentă, a translatării terorismului pe pământ american.
Filmul, a cărui lansare a fost grăbită pentru a ieşi în întâmpinarea Oscarurilor, are şi câteva scăpări. Flashback-urile prin care este urmărită istoria atentatelor din 1972 au un rol secundar, ele fiind aduse în faţă aparent pentru a marca punctele de cotitură ale acţiunii, în realitate pentru a justifica titlul. Momentul din apropierea finalului în care moartea ostaticilor din München se suprapune peste eforturile unui Avner zdruncinat psihic de a-şi îndeplini îndatoririle sexuale conjugale este de un kitsch jenant. Nu prea e clar de ce echipa de asasini, al cărei scop evident este acela de a demonstra că evreii ştiu să riposteze, trebuie să-şi ascundă identitatea, negând orice legătură cu Israelul. În plus, armele preferate sunt bombele mari şi zgomotoase, care atrag atenţia întregii lumi. Cei mai porniţi critici au pus chiar scoaterea în evidenţă a laturii umane a lui Avner şi a colegilor săi de echipă, care stau la masă şi povestesc despre vieţile lor de acasă, în seama unei intenţii ascunse a lui Spielberg de a legitima crimele comandate de statul Israel.
Un asemenea punct de vedere este, evident, în răspăr cu intenţiile şi mai ales cu spiritul filmului. Acesta e o abordare cinematografică matură şi curajoasă a unui conflict interetnic considerat de mulţi subiect tabu. Crimele şi răzbunarea se suprapun peste valori universale precum familia, onoarea, patriotismul şi credinţa religioasă. Departe de a oferi soluţii, filmul aduce sub reflectoare şi lasă în suspensie o problemă politică de actualitate. München este un thriller bine făcut care confirmă flexibilitatea lui Spielberg de a sări de la misiuni glorioase de salvare a soldaţilor americani şi de la marţieni cu lipici la box office la teme riscante ale actualităţii, abordate fără sentimentalism şi fără părtinire.