München, cel de-al patrulea film al lui Steven Spielberg inspirat din momente istorice delicate, după Empire of the Sun, Schindler's List şi Saving Private Ryan, poate dezamăgi spectatorul care a aşteptat atît de mult să-l vadă, întărîtat de secretul de dinaintea premierei, ca şi de promisiunile subiectului. De fapt, filmul riscă să-i dezamăgească pe fanii lui Spielberg care se aşteptau la o reconstituire acută, la o poziţie clară şi la ceva mai mult decît un thriller despre o echipă de elită (prin comparaţie, cu mult sub Ocean's eleven şi chiar Ocean's twelve de Steven Soderbergh).
Filmul lui Steven Spielberg este însă important pentru că aduce în discuţie - într-o lume în care, din septembrie 2001, planurile au glisat din nou, iar terorismul a devenit aproape o putere mondială - acel septembrie 1972, cînd 11 sportivi israelieni participanţi la Jocurile Olimpice de la München au fost ucişi de un comando al grupării Black September (în schimbul eliberării a 234 de prizonieri palestinieni). Filmul le aduce sportivilor un omagiu tardiv. (Spielberg se plîngea recent în revista "Time" că nu a existat o comemorare oficială a Comitetului Olimpic sau ceva care să-i onoreze post-mortem pe sportivi.) Intrat în subiect încă de la primele secvenţe, filmul începe, normal, cu momentul răpirii şi uciderii sportivilor, amestecînd eficient imaginile de arhivă cu cele recreate, dar redînd la rece, jurnalistic, momentele dramei. Asta în ciuda unei coloane sonore plîngăcioase, nostalgic-encomiastice (semnată totuşi de John Williams).
11 autori morali lichidaţi unul cîte unul
Filmul este, aşa cum spune şi coscenaristul Tony Kushner (care debutează astfel în scenariul de lungmetraj), un historical fiction, cu alte cuvinte, imaginează situaţii şi personaje care se doresc veridice. Oficial, despre acest eveniment nu se ştie decît că Israelului nu i s-a permis de către Germania să trimită trupe speciale care să încerce eliberarea ostaticilor şi că, după uciderea lor, Israelul a ripostat bombardînd baze din Siria şi Liban. Aici se cam încheie versiunea oficială. Ce nu se mai ştie oficial, ci doar din speculaţii, anchete particulare etc., e versiunea tratată acum de Spielberg şi confirmată de doi generali israelieni în 1993 şi 2001: serviciile secrete israeliene (Mossadul) au alcătuit un comando internaţional (al cărui conducător era şi singurul israelian din echipă) care i-a identificat prin lume pe 11 dintre autorii morali ai răpirii, lichidîndu-i unul cîte unul, fără proces.
După introducerea în subiect, rece şi obiectivă, începe filmul propriu-zis, care se referă strict la acţiunile acestui grup compus din cinci membri (operaţiunea s-a numit Wrath of God / Mînia lui Dumnezeu), acţiuni iniţial proiectate să aibă loc doar în Europa. Sîntem purtaţi din Israel pînă la Geneva, Frankfurt, Roma, Paris, Cipru, Londra, Atena, apoi şi Beirut, în cursul unei misiuni periculoase organizate împreună cu Mossadul. (Şeful echipei ieşise din Mossad pentru a se asigura secretul operaţiunii.) Din punctul de vedere al unui thriller pur fizic, filmul ar fi în regulă, chiar dacă pare lipsit de graţie. Nu sîntem martorii pregătirilor atentatelor, ci le urmărim desfăşurîndu-se cu bine sau cu probleme, dar gesturile celor cinci bărbaţi, coordonate milimetric, au cîteodată ceva din frumuseţea matematică a unui spectacol de balet. Probabil că mulţimea de informaţii (filmul ţine totuşi 164 de minute) a necesitat condensarea lor. Alegînd să se ocupe de fiecare atentat punct cu punct, povestea se pierde uneori pe drumuri lăturalnice şi scapă printre degete "chestiile" psihologice, văduvindu-i pe eroi de o viaţă interioară, coerentă sau nu. Filmului îi lipseşte mai ales un "statement" politic. Spielberg pare să fie de acord cu toate interpretările, pe de o parte, justifică atentatele Mossadului, pe de alta face, de cîteva ori o melodramatică şi falsă apologie a toleranţei - cea mai notorie e discuţia dintre un israelian şi un palestinian - cu mult sub ce poate Spielberg în materie de kitsch de calitate. Pînă la urmă, să te învălui în sintagma "filmul meu nu vrea să răspundă la nişte întrebări, ci să le aducă în atenţie" nu pare un lucru dătător de fiori pentru un spectator atras la film tocmai de subiectul lui delicat.
Realizat cu echipa clasică de colaboratori "oscarizaţi" (directorul de imagine Janusz Kaminski, monteurul Michael Kahn, scenograful Rick Carter, directoarea de costume Joanna Johnston, compozitorul John Williams), cu o echipă de actori bine dirijaţi, filmat frumos - cu filtre, lentile, alea-alea, încît fiecare oraş să arate altfel, dar şi ca filmul să semene şi cu French Connection sau The Three Days of the Condor-, München ar fi putut avea orice alt subiect la bază, şi n-ar fi fost mare diferenţă.