Cel mai recent film al lui Steven Spielberg, München, aduce în faţă o problematică mult mai delicată decît o făcea Lista lui Schindler. (Ce-i drept, cînd apărea Schindler's List pe ecrane, preşedintele Iranului nu ieşea la rampă cu afirmaţiile lui obraznice.). Existenţa trupei de comando care, în anul care a urmat răpirii şi uciderii celor 11 sportivi israelieni, în timpul Jocurilor Olimpice de la München, a localizat şi ucis 11 din capii morali ai masacrului, n-a fost niciodată recunoscută oficial de Mossad. De altfel, singurul membru israelian al trupei a şi ieşit din Mossad în momentul în care a fost cooptat, pentru a nu exista nici o legătură dintre trupă şi serviciile secrete israeliene. Aşadar cei cinci evrei, cetăţeni ai mai multor ţări, caută şi răspund cu violenţă violenţei, organizînd în oraşe europene, dar şi la Beirut, mai ales atentate cu bombe care să atragă atenţia şi să asigure PR-ul dorit.
În faţa unei dileme morale - dacă să fie obiectiv şi să prezinte faptele sau să redacteze un manifest, să ia poziţie - Steven Spielberg dă mai mult impresia că se scaldă între, argumentînd toate poziţiile. Pe de o parte, afirmă legitimitatea răzbunării, pe de alta introduce seminţe de dubiu în psihologia insuficient dezvoltată a personajelor, făcîndu-le să se îndoiască nu numai de vieţile lor, dar şi de vinovăţia celor pe care îi ucid. Pe Spielberg, această poziţie e una care-l avantajează, cu atît mai mult cu cît o sprijină prin alegaţii de gust îndoielnic în favoarea înţelegerii dintre israelieni şi palestinieni, vezi discuţia dintre ex-agentul Mossad Avnet şi palestinianul pe care pe urmă acesta refuză să-l ucidă.
München e, pe de altă parte, rezultatul unor eforturi considerabile, care au constat în dezvoltarea scenariului (de către Tony Kushner şi Eric Roth, după cartea jurnalistului canadian George Jonas), realizarea castingului, găsirea locaţiilor (întreg filmul a fost turnat în locaţii, în Malta, Ungaria, Franţa şi la New York) ş.a.m.d. Directorul de imagine cu care Spielberg lucrează de obicei, Janusz Kaminski, a făcut treabă foarte bună, căutînd atent să personalizeze fiecare oraş prin filtre speciale, lentile, desaturînd sau suprasaturînd imaginea şi folosind pentru reconstituirea secvenţelor din 1972, de pe aeroportul münchenez, un procedeu numit "skip bleach" (care a mai fost folosit în Jarhead), care dă aspectul nisipos şi saturat al culorilor. De pe partea sa, Spielberg a dorit ca filmul să aibă şi aerul unui thriller al anilor '70, să aducă aminte de French Connection sau de Three Days of the Condor. Toate bune şi frumoase. Filmul are, din acest punct de vedere, frumuseţe vizuală şi amprente - geografice ori temporale -, dar miezul său e mult prea alunecos şi călduţ pentru ce ne-am fi aşteptat. Lui Spielberg nu i-a reuşit nici măcar conformismul dulceag şi melodramatic. München nu are nici forţa lui Saving Private Ryan, nici tragismul Listei lui Schindler, nici pledoaria pentru iubirea de aproapele din tot ce face Spielberg - lucru care-l face să fie la rîndul lui iubit de public. E un thriller corect, cu mult însă sub alte thriller-uri cu echipe eteroclite de băieţi deştepţi care acţionează corelat ca nişte ceasuri elveţiene. Din acest punct de vedere, München e cu mult sub Ocean's Eleven al lui Steven Soderbergh, unde pregătirea unui atac asupra unui seif era pentru regizor un mod de a explora timpul cinematografic şi de a-şi însuşi rolul celui care plănuieşte spargerea.