Forţa dezlănţuită a atomului a schimbat tot, dar nu şi modul nostru de a gândi

Citatul din titlu îi aparţine lui Albert Einstein. Voi ajunge şi la Einstein. Dar încep cu teatrul.

În condiţiile pandemiei actuale, întrebări ca "Cine mai are nevoie de teatru?" sau "De ce ardem de nerăbdare să revenim pe scenă?" devin îngrijorător de reale, sunt provocări incomode, nu speculaţii teoretice, pe care nu avem cum să le evităm. Suntem confuzi, nu mai ştim acum la ce foloseşte teatrul, deci cum să credem mai departe în el şi în meseriile noastre - de regizor, actor, scenograf, recuziter, etc.? Dacă mâine s-ar da un ordin să se închidă toate teatrele pentru, să zicem, 10 ani, ce s-ar întâmpla? Cine nu ar putea dormi noaptea, cine ar avea dificultăţi să-şi continue viaţa, în afară de cei care îşi câştigă astfel existenţa?

La ce serveşte teatrul? Nu pun o întrebare abstractă. Ştiu că nu există un răspuns etern valabil. Putem să ne imaginăm ce a însemnat el în lumea antică - impactul tragediilor greceşti cu forţa lor magică, teatrul ca magnet ce reunea întreaga cetate. Şi, în acel spaţiu şi timp limitat, un grup de oameni (unii actori, alţii spectatori) au putut clădi o utopie. Au creat-o, apoi au distrus-o. Ei ştiau că în teatru totul are loc în prezent, acum. Că răspunsul de ieri, azi e depăşit. De aceea, acest "acum" a fost examinat cu atenţie, tocmai pentru că se ştia că nimic nu durează, că totul e în schimbare. Formele cele mai ascunse ale existenţei, de la metafizic şi spiritual la vulgar şi trivial, au evoluat sau regresat în timp. Teatrul a dispărut (ori a intrat în underground) pentru 1.000 de ani, apoi a reapărut. Ce anume e posibil de atins doar de pe scenă, dar nu şi în viaţa de zi cu zi? Ce înseamnă o experienţă unică în teatru? Să asişti la o reprezentaţie ca să vezi ce ştiai deja era considerat drept o copie plată, banală a vieţii obişnuite şi o pierdere de timp. Întrebarea a fost şi revine: are sau nu are teatrul legătură cu viaţa? La ce serveşte? Dacă ne simţim mai vii şi mai protejaţi pe scenă decât în viaţă şi căutăm un refugiu, trăim în iluzie. La ce bun teatrul dacă nu pentru a ne ajuta să înţelegem şi să trăim viaţa?!

În timpul izolării impuse mi-am dat seama că nu doar noi, cei care îl practicăm, avem nevoie de teatru, ci şi invers. El are nevoie să-l servim cu o energie care depăşeşte obişnuinţa, cu o altă atitudine decât aceea care ne împinge să-l alegem din motive personale, pentru că suntem nefericiţi în viaţă, în timp ce pe scenă ne simţim mai bine, sau din dorinţa de a ne perfecţiona pentru a fi apreciaţi, pentru a obţine glorie şi o situaţie avantajoasă. Cum am putea să devenim disponibili pentru a servi arta mai mult decât pe noi înşine?

Ce se va întâmpla cu soarta acestei arte nu ştie încă nimeni. Nici măcar marii şi avizii producători de pe Broadway sau West End nu au găsit un răspuns, o soluţie. Atâta timp cât ne adaptăm la noile forme dependente de tehnologie, teatru online, prin zoom, fără contact fizic, fără apropiere, fără prezenţa vie a celorlalţi, fără dialog direct cu oamenii din sală, oare ce fel de experienţă avem? Cum o putem defini? Şi până când vom fi curioşi să vizionăm spectacole în streaming? Sau cum va fi teatrul care încearcă să se plieze noilor măsuri de protecţie sanitară, dar care ucid raportul dintre actori, forţaţi să joace mascaţi şi la doi metri distanţă, cu spectatori pliaţi prin tragere la sorţi pentru a ocupa un sfert din capacitatea sălii! Când ştim cât de exploziv poate fi teatrul cu sălile arhipline, e absurd să acceptăm un surogat anemic, cu organe amputate. Recunosc că nu va fi uşor.

***
În acelaşi timp în care însăşi existenţa teatrului e pusă sub semnul întrebării, se vorbeşte mult (şi, e adevărat, de mult timp) despre reforme. Schimbarea e de o urgenţă strigătoare la cer. Dar ce fel de schimbare e posibilă care să nu arunce pe foc fără discriminare totul, bun sau rău, doar pentru că e "vechi"? Trăim într-o vreme în care se fac cu uşurinţă amalgamuri între energii pur distructive şi altele legitime, născute din nevoia de reparaţii necesare. De unde şi riscuri ca mari dezordini să degenereze în haos periculos. În numele unei aşa-zise "libertăţi totale", fanatici iresponsabili favorizează anarhia. Da, e foarte încurajator să vezi tineri care chiar au ceva de spus. E nevoie de idealism şi de energia proaspătă a noilor generaţii, dar credinţa că nu a existat nimic de valoare înainte de tine însuţi nu a dus niciodată la o schimbare adevărată. În acest moment, pe care unii îl numesc istoric, avem nevoie de claritate, de o viziune largă. De la pericolul uriaş reprezentat de coronavirus la nenumăratele teorii complotiste, de la reacţia îndreptăţită faţă de acte de brutalitate ale poliţiei şi de marginalizarea minorităţii de culoare la excese, vandalizări şi, în acelaşi timp, la contra-acţiuni ale organizaţiilor neo-fasciste sau neo-troţkiste, de la bogăţii inimaginabile la sărăcie totală, globul întreg e pradă unor tensiuni extreme, faţă de care guvernele sunt în derută şi slăbiciunea celor care conduc e ruşinoasă. În consecinţă, mai peste tot în lume ia amploare o formă nouă de teatru social-politic care încurajează dezbaterile deschise, căutând să investigheze, să interogheze, să expună, din nevoia de a înţelege mai bine lumea complexă în care trăim. Când o face cu autoritate şi integritate, îşi atinge ţinta, inspirând coeziune printre cei care aderă la acest tip de interacţiune.

Dar eu... parafrazându-l pe Richard 3 "eu nu sunt croit" pentru acest gen de teatru politic! Îi respect pe cei care îl fac cu dedicaţie şi talent, convinşi că pot schimba lumea prin artă, dar eu nu am avut asemenea convingeri nici când eram tânăr, nici acum. Mă simt chemat spre un alt fel de descoperire, mă simt chemat spre alte explorări, prin intermediul lucrului cu mine însumi şi cu ceilalţi, prin efortul comun prin care sper să avem împreună gustul unei libertăţi anume. Continui să doresc să mă conectez prin teatru cu acea sursă uitată care zace în noi a unei vieţi mai fluide, mai subtile, a unei calităţi care depăşeşte iluziile în care trăim şi cu care ne amăgim zilnic. Îmi asum riscul de a părea naiv şi patetic, dar încă sper să descopăr prin teatru posibilitatea unei vieţi mai pline de adevăr.

***
Trăim ciudat. Deşi cu toţii am stat mult în casă, aproape nimeni nu pare să fie cu adevărat acasă în propriul spaţiu interior. Avem nevoie e o atitudine nouă. Cât de lucid era Einstein care spunea că "forţa dezlănţuită a atomului a schimbat tot, dar nu şi modul nostru de a gândi..." Ca să ne eliberăm de un munte de stereotipuri şi platitudini, ca să putem răspunde noutăţii vieţii într-un fel nou, avem nevoie de discernământ, de integritate şi de o doză mare de curaj.

Corectitudinea politică americană, exportată încet dar metodic, susţine că în contextul tensiunilor actuale tăcerea e o crimă şi că a fraterniza cu o cauză e imperativ, ţi se impune un rol activ, să protestezi, să iei poziţie. Mie mi se pare ca tot ce se întâmplă în America acum e o montare ceva mai modernistă a unei piese pe care am văzut-o în varianta ei clasică stalinistă în anii '48-'54 când eram copil aici, în România, la noi acasă.

Şi atunci, ce mai înseamnă a fi liber? Exprimarea liberă nu e astfel redusă la o singură opţiune, cea impusă, în timp ce orice altă alegere e sancţionată de "sfinxul deţinător al unicului adevăr"!? Spiritul lui dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră îmi aminteşte de sloganul leninist. Primul Amendament al Constituţiei S.U.A. consfinţeşte dreptul la liberă exprimare a fiecărui om. Desigur, cu respectarea libertăţii celuilalt. Dar, când nimeni nu mai vrea să asculte pe nimeni, e foarte greu să ne respectăm reciproc drepturile. Cum să fim deschişi şi sensibili cu alţii, când nu suntem de acord cu nimic?

Azi oricine poate să te găsească vinovat. Dacă nu spui nimic, eşti vinovat. Dacă spui exact ce crezi, eşti şi mai vinovat. Cum să ne afirmăm propriile opinii fără să ni se aplice verdictul "VINOVAT" de către noile autoinstituite tribunale care înfierează cu mânie corect-politică, precum făceau altele, nu demult, cu mânie proletară? De exemplu, nu ştiam cât am riscat spunând într-un interviu că prefer să distribui în rolul Julietei o adolescentă care are candoarea şi puritatea naturală pe care textul o inspiră, pentru că am fost urgent etichetat ca xenofob şi rasist. Cât de mult ar trebui să mă afecteze asemenea învinuiri gratuite? Evident îmi pasă de ce gândesc alţii. Dar ce e de ales: să fiu apreciat de lume sau să rămân eu însumi? Iubit sau dispreţuit? Cum nu pot avea control asupra opiniei altora, aleg să-mi temperez propriile reacţii cu un dram de înţelepciune.

Filosoful francez Gabriel Marcel scria că "Singurătatea e esenţială în fraternitate, ca tăcerea în muzică. Fraternitatea e înainte de orice o formă de respect şi nu există respect fără distanţă, ceea ce înseamnă că fiecare fiinţă umană trebuie să dispună de un spaţiu interior, în lipsa căruia, în mod inevitabil, se ofileşte ca o plantă, ca un arbore."

Nu mă-ndoiesc, vor fi mulţi care-l vor contrazice.