Partir, c'est mourir un peu - Moartea domnului Lăzărescu

"Partir c'est mourir un peu
C'est mourir à ce qu'on aime
On laisse un peu de soi-même
En toute heure et dans tout lieu."

Faţă de traseele mele obişnuite, spitalul este oarecum excentric. De aceea, totdeauna un drum spre spital a fost asociat, în sufletul meu, cu o ieşire din scenă. Lumea se agită mai departe, drumul acesta te îndepărtează şi te duce undeva în culise.

Acea dimineaţă de iunie, când am plecat cu socrul meu spre un spital din Bucureşti, a fost ultima pentru el ca om normal. Nu ştiam nici unul asta, deşi poate în subconştient o simţeam, refuzând să ne împăcăm cu verdictul. Când am trecut cu maşina să-l luăm, era gata echipat de mult, aşa cum i-a fost obiceiul o viaţă. Pe drum a suferit în tăcere, noi toţi abia am schimbat câteva vorbe, cât să abatem gândurile îngrijorate. Am ajuns la spital, am intrat în caruselul acela cu teamă şi speranţă, iar din clipa în care a îmbrăcat pijamaua acelui salon cocoţat deasupra oraşului, parcă presimţirea ireversibilului a pus stăpânire pe noi. A urmat doar o derulare de săptămâni. Grele. Tot mai grele.

Remus Dante Lăzărescu a sunat la Salvare într-o sâmbătă seara. După ce toată ziua a avut dureri de cap şi a vomitat inexplicabil. Are 63 de ani, o vârstă critică, e văduv de ani de zile, singur în apartamentul său dintr-un cartier bucureştean, cu fata plecată în Canada. Fată care sună mai des la Târgu Mureş, la sora lui, pe el căutându-l doar ca să-i reproşeze că bea. Despre băutură îl întreabă şi operatoarea de la Salvare. "De băut beau, ca orice bărbat!"

Se îmbracă, se schimbă după ce vomită din nou în urma unor pastile, lasă de mâncare pisicilor care-i umplu casa, spre indignarea vecinilor. Sună la sora lui, numai bine că iarăşi are de auzit reproşuri, la care doar răspunde iritat: "Eu beau pe banii mei! Ulcerul nu se face din alcool... Bine că sunteţi voi intelectuali... Te rog să nu mă dăscăleşti." Şi convorbirea se termină frustrant, cu note ironice, "Servus, da, multă graţie!". Îşi duce singurătatea vorbind cu pisicile "Bă, pisi-câine, pe unde umbli toată ziua?" sau rostind cu voce tare gânduri ce însoţesc gesturi. Sună la uşa vecinilor de palier. Sandu, cu câţiva ani mai tânăr, îi este partener de discuţii şi uneori de băutură. Miki, soţia acestuia, îl ţine la uşă, îl tratează cu dispreţ prost mascat. Cererea lui pentru o pastilă de distonocalm e întâmpinată cu acelaşi reproş vizând băutura. Când Sandu, care îl ia când cu "domn' inginer" când cu amicalul "Romică", îi sugerează şi el să scape odată de pisicile alea, Lăzărescu îi răspunde lăsându-l fără replică: "Dar tu de ce nu scapi de Miki?" Falsa ei amabilitate se spulberă brutal când refuză să-l lase pe Sandu să-şi însoţească vecinul, ca aparţinător, în vederea internării. Este lepădarea de prietenie, de civism, de omenie.
"- Sandule, să dai tu de mâncare la pisici. Să nu uiţi... Dar numai dacă mă opreşte la spital.
- Stai liniştit că nu te ţin ăştia la spital"

Ce premoniţie... Şi cuvintele seci şi nepăsătoare rostite de Miki:
"- Hai, dragă, că am îngheţat"

Remus Dante Lăzărescu a plecat cu maşina. Drumul spre spital. Este ultimul său drum în viaţă. Dacă, la început, tot mai încearcă să se ţină pe propriile picioare, durerea avansează repede, încât va fi purtat cu targa, cu picioarele înainte. Ultimul său drum.

Periplul prin spitale nu face decât să fie un revelator al câtorva idei, pe profilul fiecăruia dintre noi. Un prieten inginer îmi vorbeşte despre credinţa lui că "se poate". Despre tehnologie şi despre cunoaştere, despre pricepere şi, desigur, despre bunăvoinţă şi profesiune împletită cu devotament pentru oameni. Remus Dante Lăzărescu ajunge la tomograf, face toate analizele, are parte şi de medici care împlinesc aşteptările. La final, tot mai rămâne întrebarea asupra cauzei. Cât poate fi explicat şi cât rămâne de nedezlegat în verdictul clipei fatale?

"Oase goale" suntem toţi, "bogatul sau săracul, împăratul sau soldatul". De la un moment dat, nici tehnologia nu mai poate rezolva ceva. Nici bunăvoinţa şi nici perseverenţa în exercitarea unei proceduri preluate din tratate înalte. Cel mult se poate prelungi o agonie.

Da, sunt poate încercări de trecut, cedarea poate să fie amânată semnificativ. Dacă Lăzărescu era însoţit de cineva. Dacă nu era băut. Este şi aici o demonstraţie despre cât de mult contează în societate imaginea cu care ne prezentăm. Cât de mult contează eticheta pe care subconştientul se grăbeşte să o pună. Într-o lume grăbită, tot mai adesea având resurse limitate, are importanţă cum te prezinţi la momentul unei decizii. Iar secţia de Urgenţă a unui spital este un spaţiu în care deciziile sunt mai degrabă decisive şi în condiţii de presiune. Primul doctor care îl consultă, doctorul Ardelean, ca într-un spital de campanie, trebuind să rezolve atâtea dureri, nu are timp să stea la explicaţii. "Sunt pline spitalele de-ăştia ca voi!" De altfel, atât de tare a devenit băutura un criteriu de decizie, încât observaţia obsesivă a atâtor personaje din film nu trebuie să ne mai mire.

La prima vedere, comportamentul medicilor pare şocant. Adesea milităros, cu un limbaj frust, mereu în grabă, ironic şi detaşat. Când bolnavul se simte centrul lumii, când aşteaptă de la medic soluţia miraculoasă, impactul este deconcertant. Apoi, uşor, cu puţină răbdare, descoperi că doctorul Ardelean încearcă prin rigoare militărească să menţină funcţionalitatea serviciului de urgenţă, că doctorul Dragoş Popescu este dublat de un romantic, în scena în care cuplul de pacienţi, care tocmai îşi declarau cei patruzeci de ani de căsătorie, el vine cu un măr pe post de trandafir pentru doctoriţa care-i solicitase ajutorul în consultarea lui Lăzărescu. (Mărul acela duce cu gândul la filmul lui Alexandru Tatos, Mere roşii cu figura emblematică a lui Mircea Diaconu). Şi nu doar romantic, ci şi cu suflet, intervenind la colegul său pentru o investigaţie peste rând: "Şi dacă zicem că e unchiul soacră-mii, mă serveşti?"

Doctorul Breslaşu, Johnny, cel mai simpatic personaj din film, mestecând gumă, are umor la fiecare replică.
"O poză la pateu şi una la mansardă"
"De ce nu ne-ai spus că ai varice sparte? Ai vrut să ne faci o surpriză?"
"Puteai să-i faci injecţie şi cu compot, că tot aia era la ce are el aici."

Şi, totuşi, el este cel care are răbdare şi când Lăzărescu trebuie schimbat pentru că a făcut pe el, cel care investighează cu atenţie fiecare zonă de analizat. Nu poate mai mult? Nu poate, aici intervine şi soarta. Este soarta ingredientul principal, ca întotdeauna. Exact în acea noapte are loc accidentul rutier de amploare, care a umplut spitalele cu cazuri urgente. Şi urmează o nouă replică mişcătoare: "Noaptea abia începe". Doar că este noaptea eternă.

"On laisse un peu de soi-même/ En toute heure et dans tout lieu"

Ne intersectăm unii cu alţii, ne confruntăm şi, inevitabil, ne influenţăm unii pe alţii. Ce uşor se inflamează fiecare când scânteia sare din orice. Cât de tare ne marchează şabloanele ce se induc în timp. Lăzărescu are răbufniri orgolioase exact când nu trebuie. Exact cu oamenii care îi sunt binevoitori, el se poartă orgolios. Şi; uneori; primeşte pe măsură, de la doctorul Ardelean şi până la doctorul Mirică. Acesta din urmă face parte şi el din galeria umană. Nepăsător, limitându-se la rutină, îşi amplifică pornirile vanitoase când deja e prea târziu, călătorul din faţa sa fiind deja aproape de hotar. Taman acum, doctorul joacă un rol ipocrit, perorând cu abundenţă de termeni medicali, subliniind cinic necesitatea ca bolnavul să fie bine informat. El reacţionează mai degrabă împotriva unei mai vechi dispute din interiorul sistemului. Pentru că se observă şi tensiunea dintre diferitele servicii medicale, dintre medici şi asistenţi, între gradele diferite de calificare. Şi orgoliile acestea ajunge să le plătească şi Lăzărescu, atunci când orgoliul său s-a stins deja. Pierdut, el bolboroseşte ceva, temerea lui că tevatura asta medicală se va întinde până la Crăciun. La care doctorul Mirică îi răspunde cu o nouă replică de fior: "Staţi liniştit că n-ajungem la Crăciun". Şi se spală pe mâini, acoperit de litera legii.

Pe tot acest drum al său, prin toate locurile unde a oprit, ca la intersecţiile adevăratului ultim drum, ceva din sufletul omului rămâne. Doctoriţa de la Universitar îl mângâie pe cap, doctoriţele şi asistentele de la Bagdasar îl întâmpină cu blândeţe. Dar, mai ales tot timpul, cea care îi devine apropiată ca o rudă este asistenta de pe ambulanţă. Luminiţa Gheorghiu face din nou un rol mare. Este femeia care a trecut prin viaţă, bunică încă tânără, frământată şi ea de griji cu sănătatea, de griji cu copiii, dar care, chiar şi când se plânge că pacientul ei e vorbăreţ, tot găseşte căldura de a-i răspunde, de a intra într-un dialog cu el. De a se lupta pentru el. Niciodată cu dispreţ sau jenă pentru starea în care ajunge el, de fiecare dată cu tonul potrivit, de parcă ea ar fi fost sora de la Târgu Mureş. Care soră e vorba să ajungă în Gara de Nord la 6, în zori. Când Lăzărescu Dante Remus închide ochii, spălat şi tuns şi înfăşat ca un prunc. Tot drumul a fost sfătuit: "Atenţie, încet, nu vă mai mişcaţi".... La sfârşit: "Ce-ai făcut bre tataie?"
A plecat definitiv!

În jur viaţa merge înainte. Fiecare personaj va continua în ritmul său, cu bune şi cu mai puţin bune. Vârtejul lumii continuă. Doar unul dintre noi a plecat.

"C'est son âme que l'on sème
Que l'on sème à chaque adieu"