De fapt, scrierea scenariului a început în timpul unei cure de dezintoxicare a lui Shia LaBoeuf, ca terapie de eliberare prin scris de traumele pe care i le-a cauzat propriul său tată. Aşadar, o încercare de a şi-l aminti, de a-l ierta, de a-l înţelege. Şi ce cale mai bună de exorcizare decît a-l interpreta pe marele ecran? Ca spectatori suntem invitaţi şi noi să fim martorii dificilei vindecări de influenţa traumatică a tatălui său, ca într-un fel de terapie de grup mediată prin actul artistic al ficţiunii cinematografice.
Filmul începe cu un montaj expresiv: încă înainte de finalul genericului de început, auzim exploziile şi pîrîiturile ameninţătoare ale unui război sau accident major. Apoi, chiar în prima secvenţă, îl vedem pe Lucas Hedges, protagonistul filmului, aşteptînd îngrozit o catastrofă care se apropie rapid şi care îl aruncă cu violenţă în background.
Pentru o secundă, avem impresia că s-au încurcat rolele şi tocmai am vizionat sfîrşitul unui film de acţiune. Bineînţeles, nu este nici o încurcătură, astfel că în următoarele cîteva minute vedem un montaj alert, în care ficţiunea se prelungeşte imperceptibil în realitate, în care alcoolul, violenţa filmată şi sexul construiesc un continuum ce nu mai poate fi despărţit.
Rapid, tot ca într-un vis în care acţiunile nu decurg cronologic, ci se comprimă şi contopesc, un grav accident de maşină reprezintă trezirea la realitate. Ritmul decelerează în consecinţă, ne tragem sufletul, şi apoi suntem introduşi în subiectul propriu zis: Otis (Lucas Hedges) este un actor de succes, dar suferinţele provocate în copilărie de propriul său tată îl conduc, fără voia sa, la tot felul de excese.
La rîndul său, portretul tatălui este creionat prin flashback-uri din copilărie. Bucurîndu-se de un oarecare succes precoce, tînărul Otis (Noah Jupe) locuieşte împreună cu tatăl său (Shia LaBoeuf) într-o tensiune deopotrivă tandră şi tensionată. Cu un cazier greu care i-a închis oportunităţile de carieră, la care se adaugă un trecut marcat de alcoolism, tatăl se agaţă de ultima sa şansă în viaţă: creşterea băiatului. Chiar şi aici, rezultatul va fi departe de a fi perfect. Uneori va fi la antipodul modelului de tată mic-burghez: fumează joint-uri cu propriul băiat, îl înjură şi chiar îl pocneşte. Putem să îl judecăm, e drept, şi să deplîngem efectele profund nocive asupra propriului fiu. Shia LaBoeuf dezvoltă pe îndelete umbrele personajului acolo unde este nevoie, arătîndu-i înfăţişarea puţin măgulitoare, slăbiciunea morală şi temperamentul impulsiv şi chiar insuccesul în viaţa amoroasă sau penibilul în cea profesională. Însă, tot el se transpune în momentele de căldură, de intensă comunicare sufletească între cei doi, lăsînd întotdeauna să se ghicească un fundal luminos.
Încălcările flagrante ale moralei şi chiar ale legii (de la consum de substanţe interzise la violenţă verbală şi fizică şi chiar corupere de minori) nu sunt iertate, dar nici judecate. Uneori înspăimîntă prin gravitate. Alteori înduioşează prin tandreţe. Însă sunt mereu ţesute organic în film, bine jucate şi regizate. Ai senzaţia că sunt animate de încăpăţînare, poate de disperare.
Alma Har'el, regizoarea filmului, a transpus pe ecran duritatea confruntării între tată şi fiu. Aşa că încercarea de a face pace cu trecutul nu este o excursie nostalgică şi îngăduitoare, ci un strigăt de mînie şi durere urlat în pădure.
Iar dincolo de toate aceste răutăţi, transpare un fundal de dragoste. Pe lîngă încurajările necondiţionate şi sincere pentru cariera de actor a copilului sau a timpului de calitate petrecut împreună, tatăl comunică cu fiul său într-o francheţe dureroasă şi inconfortabilă, dar mereu vie. Iar această legătură sentimentală apare uneori ca o stare de graţie, alteori ca o greutate de nesuportat. Înger rareori, demon deseori, este un tată care îşi asumă permanent misiunea, chiar dacă ştie că este departe de ceea ce ar trebui să fie şi să facă.
Aşadar, îmbinînd sinceritatea auto-ficţiunii cu tratamentul riscant al unor tabu-uri sociale şi legale, Honey Boy este un film care provoacă spectatorul să înţeleagă paternitatea într-un mod nou şi împăciuitorist, chiar dacă inconfortabil. Astfel că, fără minciuni sau compromisuri, tatăl va "da bine" în film. Promisiune îndeplinită.