octombrie 2020
Gala Premiilor UNITER, 2019-2020
Poate că nu cu totul întâmplător un eveniment desfăşurat sub semnul echinocţiului (21 septembrie 2020) a tins către găsirea unui echilibru între contraste învăluind un miez de nostalgie - bucurie/tristeţe, lumină/întuneric, reţinere/expansivitate. Gala Premiilor UNITER 2020 a avut toate aceste irizări de gând, şi una în plus - speranţa.

Teatrul cheamă prin exuberanţă, prin reflexivitate, prin cumpănirile gingaşe dintre cuvinte, idei şi stări. Şi iată că breasla, aflată la ceas(uri) aniversar(e), a putut recompune acea atmosferă ispititoare dintr-o sală capitonată cu damascuri şi catifele chiar şi într-un teatru de vară cu spectatori răzleţi şi înfriguraţi, cuibărindu-se pe gradene sub arcuirile unor bolţi lipsite de fast. A făcut acest lucru cu o autenticitate care eliberează energii latente, cu încredere într-o revenire la normalitatea agreabilă, cu entuziasmul reîntâlnirilor îndelung aşteptate.

Succesul acestei Gale a marcat şi câştigarea unui pariu aproape imposibil, fiind o mărturie a tenacităţii echipei UNITER conduse de Aura Corbeanu şi a celor care au susţinut-o cu fervoarea împătimiţilor care se lasă captivaţi de îndrăzneala deschizătorilor de drumuri. O izbândă care a pus în valoare importanţa consecvenţei, decenţei şi a dorinţei de a construi cu temei trecând peste inerente dificultăţi şi amânări. Dincolo de tot ceea ce această criză ne ia, există şi un triumf neaşteptat, acela al creativităţii care se manifestă acum mai intens, ca o sfidare, şi care opune deschideri spirituale izolării şi bucuria de a fi anxietăţilor.

Ion Caramitru / Aura Corbeanu

Sobrietatea, iată ce putea fi anticipat în legătură cu această Gală. Sigur, bemoluri există când gesturi stăpânite, uneori temătoare pe bună dreptate, iau locul îmbrăţişărilor şi firitiselilor amicale. Când măştile ascund zâmbetele. Şi totuşi, a fost vorba, pregnant, nu numai despre celebrări ale unor artişti care nu încetează să caute, recunoaşteri ale unor realizări care tulbură, strângeri de inimă pentru cei plecaţi, ci, constant, despre timpurile de azi care în toată stranietatea lor invită insistent la noi explorări. Şi încă, despre viitorul oamenilor de teatru din ce în ce mai uniţi printr-o susţinere reciprocă între generaţii, prin respectul care ne face pe toţi mai generoşi, mai solidari, mai senini.

Ne-au delectat episoadele care au pus în lumină momente de graţie ale laureaţilor şi a colegilor care i-au prezentat. Gratitudinea răsplătind eforturile colosale care au făcut ca Festivalul Naţional de Teatru condus vreme de şase ediţii de Marina Constantinescu să fie o demonstraţie de profesionalism, rigoare în execuţie şi strategie artistică inteligentă. Aplauzele la scenă deschisă pentru umorul şi spontaneitatea Rodicăi Mandache, descrisă de Radu Afrim ca actriţa care "poate fi o şcoală cool, o şcoală foarte simpatică pentru toţi regizorii, pentru toţi colaboratorii ei şi care are această calitate de a vă lăsa să credeţi că voi sunteţi o şcoală pentru ea". Mihai Lungeanu concentrând într-o pantomimă expresivă un mesaj de dragoste pentru cei aflaţi în sală şi dincolo de ea. Maia Morgenstern ştergându-şi, cu discreţie, lacrimi mărturisitoare a unei netăgăduite emoţii, o încheiere delicată a evocării anilor de colaborare cu Mircea Rusu la ora unui bilanţ care îşi are nu doar satisfacţiile, ci şi poverile sale. Lia Manţoc remarcând că pentru Dragoş Galgoţiu "teatrul nu e joacă, e credinţă". Anca Hanu rostind cu simplitate "vă doresc să fiţi bine şi să aveţi răbdare. O să fie bine". Mya Liontescu şi un absolut trăit cu statornicie, declarat fără emfaze: "teatrul a însemnat pentru mine întotdeauna totul, viaţa mea". Viorica-Rozalia Matei - şase decenii în editarea cărţii de teatru şi optimismul imbatabil al unei profesioniste de cursă lungă călăuzite de un dicton care doar aparent aduce a truism, dar asupra căruia dacă am medita puţin am avea numai de câştigat, "nimic nu trece mai repede decât anii".

Rodica Mandache / Mya Liontescu

Clipe de har, memorabile prin felul în care fiecare om de teatru îşi găseşte verticalele de gând şi afectivitate într-o formulă unică de supravieţuire. Şi poate nu doar de supravieţuire, ci şi de dezvoltare interioară, de provocare a limitelor. Întrezăriri ale unor bătălii interioare tăinuite din care totuşi am reuşit să vedem îndeajuns de mult ca să înţelegem că teatrul e viu, rebel şi clocotitor sub pojghiţele subţiri ale nemişcării impuse.

Sub semnul unei rostiri care invocă încă o dată, stăruitor, speranţa (Ludmila Patlanjoglu - "sărbătoarea spiritului ludic cu care venim pe lume, jocul, va rămâne; acum doar traversăm un moment de criză care ajută la o nouă regăsire în alte forme"), această Gală a arătat nu doar curaj moderat de atentă chibzuinţă, ci şi o vitalitate care ne îndeamnă să stăm alerţi în aşteptare. Acolo, la orizontul miracolelor germinând tăcut într-un spaţiu în care neliniştea e un puternic catalizator...

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus