octombrie 2020
Festivalul DbutanT, 2020
Mereu am crezut că aşa cum lumea a găsit metode pentru a face mai uşoară viaţa orbilor, ar trebui să existe alternative şi pentru îndrăgostiţi. Căci îndrăgostiţii sunt şi ei orbi în felul lor - de o lumină interioară, care le închide ochii în faţa realităţii (iar orbii, în pofida condiţiei lor, sunt la fel de îndrăgostiţi de viaţă ca oricine).

Spectacolul Fluturii sunt liberi ne spune patru poveşti ce ajung să se întâlnească întâmplător într-o garsonieră. Prima este cea a lui Don cel orb (Iosif Paştina) care duce, în garsoniera sa, o viaţă măsurată (la propriu!) şi experimentează traiul de unul singur, în ciuda mamei sale obsedate de control. Este sigur pe el, şarmant, plin de umor şi, în ciuda condiţiei sale, deloc fragil sau neajutorat. De fapt, noi, spectatorii, aflăm că este orb abia la vreo 10 minute după ce îl cunoaştem. Are tot dreptul să fie liber. Ochii săi sunt obligaţi să rămână muţi (dacă zâmbiţi la vorbele mele, să ştiţi că jocuri de cuvinte similare se găsesc şi prin textul piesei), dar candoarea sa şi simţul său ludic reuşesc să ne vorbească în locul privirii. Îşi "strigă" emoţiile cu lejeritate prin atât de multe alte mijloace, fără să joace cartea orbirii. Şi devine bărbat sub privirea noastră, deşi mama sa încearcă să întârzie această transformare inevitabilă.

Cea de-a doua poveste este cea a lui Jill (Teodora Dincă), vecina de-alături, simpatică şi zăpăcită. Este un personaj creat din mici explozii controlate ale unei energii interioare exuberante. Deşi este stângace în joaca de-a iubirea, are multe intenţii amestecate: unele bune, dar şi mici maliţii, ce izvorăsc din frici combinate cu inconştienţa de a se arunca în gol, tipică vârstei. Este uneori mofturoasă, mereu foarte curioasă, rebelă şi din când în când impertinentă. Toate aceste feluri de a fi coexistă într-o interpretare plină de nuanţe, de indicii, căreia i se adaugă un ton just, potrivit fiecărui personaj cu care intră în dialog.

Doamna Baker (Simona Pustianu), mama-cloşcă a lui Don, este şi ea oarbă, doar că pe dinăuntru, până în momentul în care acceptă să-şi chestioneze convingerile. Are o grămadă de temeri legate de fiul ei şi un sarcasm în spatele căruia se observă atât dragostea, cât şi spaime adânc înrădăcinate şi (iniţial) o rigiditate psihică tipică părinţilor speriaţi de maturizarea copiilor lor. Pentru ea, este de neconceput ideea că în procesul laborios (şi dureros uneori) al auto-formării, tinerii trebuie să experimenteze, să se lovească de praguri, să discearnă, să aleagă, să respingă, să fie răniţi, să iubească şi, poate cel mai important, să capete încredere în propriile forţe. Este de o eleganţă remarcabilă şi constituie un prototip pentru mama modernă. Deşi se consideră a fi o prezenţă ce îşi poate salva copilul de ceilalţi şi de el însuşi, devine prea protectoare, iar comportamentul său devine un model de "aşa nu" (pe alocuri), pentru cine ştie să privească. E personajul care are cea evidentă nevoie de evoluţie, iar procesul prin care se transformă este unul anevoios, dar credibil.

Ralph (Vlad Ionuţ Popescu), regizorul cool al spectacolului în care joacă Jill, este extrem de autentic în falsitatea sa asumată, creată de toate măştile pe care şi le pune pentru a se feri de realitate. E vocal şi extrovertit dintr-o inhibiţie ce atinge cote alarmante, încercând să acopere cu elemente din afară vidul său sufletesc. Între el şi Doamna Baker au loc cele mai spumoase replici, căci fiecare e orb în felul său. Doar că el e singurul care iese din scenă rămânând tot orb. Firesc, credibil, şi puţin jenant, exact ca toate transformările noastre şi totodată la fel de măreţ ca ele.

Textul şi spectacolul acordă multă atenţie detaliilor prin care se dezvoltă relaţiile între personaje. Există chiar şi două momente parcă de stop-cadru: scena de amor suspendată deasupra scenei, ce pare a fi un tablou în clar-obscur al iubirii pe dibuite şi scena de revoltă urlată în pernă, în genunchi, în singurătate, care i se opune perfect.

Don şi Jill visează să fie liberi de orice fel de conjunctură, aşa cum sunt şi fluturii. Dar libertatea pare a fi mai importantă decât dragostea pentru că, în fond, când suntem liberi, le dăm voie şi celorlalţi să fie liberi. Este evident faptul că toţi avem aripi pe care ne e frică să le folosim, indiferent că recunoaştem sau nu. "Urăşte-mă sau iubeşte-mă, dar nu pleca pentru că sunt orb şi nici nu rămâne pentru că sunt orb!" e declaraţia de dragoste (şi de independenţă, într-un fel ) a unui fluture care a învăţat să fie liber, Don.

Fluturii sunt liberi este un spectacol pe care ar trebui să-l vadă toţi îndrăgostiţii care se tem de iubire. Şi părinţii de adolescenţi, alături de copiii lor. Poate fi o sursă de curaj şi, în acelaşi timp, arată cum este să fii pus faţă în faţă cu o deznădejde mult prea reală şi cu o poveste de dragoste complicată.

Spectacolul Fluturii sunt liberi reuşeşte să spulbere toate prejudecăţile pe care le-am fi putut avea despre orbire ca incapacitate şi ne arată multele faţete ale iubirii, fiind totodată un strigăt către libertate. Întotdeauna, o problemă nu este o problemă în sine, ci devine astfel din cauza reacţia oamenilor la ea.

Notă: Spectacolul se mai poate vedea încă în cadrul DbutanT aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus