Spectacolul Tapetul galben, în regia lui Sebastian Marina, narează povestea unei femei al cărei nume rămâne nespus pe tot parcursul piesei spre deosebire de numele soţului ei, doctorul John. Despre ea ştim, însă - din propriile ei cuvinte, pentru că avem de-a face cu o perspectivă unică, a ei ca singur personaj prezent în scenă -, că a fost diagnosticată de John cu o boală psihică uşoară şi, din acest motiv, este încuiată într-o cameră a unui conac părăsit de multă vreme. În timp, în acest spaţiu care o nelinişteşte, devine obsedată de tapetul galben de pe pereţii camerei.
Personajul prinde contur în interpretarea Mariei Diana Grigoroşcuţă, care se lasă condusă de sentimentul că tapetul este asemenea unui text pe care trebuie să îl interpreteze sau că este simbol a ceva care o afectează în mod direct. Interpretarea sa reuşeşte să atingă sensibilitatea spectatorilor şi să îi determine să empatizeze cu personajul ei, să îi înţeleagă şi accepte perspectiva asupra vieţii "în cuşcă".
Pe măsură ce naratoarea se afundă mai mult în "interacţiunea" sa interioară cu tapetul, devine treptat mai disociată de viaţa de zi cu zi. Acest proces începe când decide să ţină un jurnal secret ca "o uşurare pentru mintea ei". Din acel moment, adevăratele ei gânduri sunt ascunse de lumea exterioară şi începe să se strecoare într-o lume fantezistă în care natura "situaţiei sale" este clarificată în termeni simbolici.
În consecinţă, tapetul este analizat în detaliu pe tot parcursul poveştii şi i se atribuie diferite simbolistici. La început, pare respingător: este galben, rupt şi murdar. Cea mai neplăcută parte este modelul său, aparent fără formă, dar care, ulterior, începe să o fascineze pe protagonistă. Aceasta îl priveşte ore în şir, în încercarea de a-şi da seama cum este organizat. După ce îl priveşte îndelung, vede un sub-model fantomatic în spatele celui principal, vizibil doar în anumite lumini. În cele din urmă, sub-modelul se concentrează sub forma unei femei disperate, care se târăşte constant şi se apleacă, în căutarea unei evadări din spatele modelului principal. Astfel, tapetul galben devine o metaforă a modului în care o minte care este deja afectată de anxietate se poate deteriora, atunci când este izolată, ţinută departe de orice preocupare şi, implicit, forţată să fie inactivă.
Textul lui Charlotte Perkins Gilman, apărut în 1892 reuşeşte să prezinte un personaj dinspre interior către exterior, tehnică adoptată şi de regizorul Sebastian Marina pentru această montare. Spectacolul reliefează şi subordonarea unei femei atât în relaţia ei de soţie cu soţul său, cât şi într-o relaţie medic / pacient (întrucât John este, la urma urmei, şi soţul şi medicul protagonistei noastre). Astfel, vedem cum ambele forme de autoritate pot ajunge cu uşurinţă forme de abuz, chiar şi atunci când aparent vor să ajute. De prea multe ori, cel puţin în trecut, femeile au fost obligate să rămână tăcute în faţa acestor autorităţi, spectacolul relevând faptul că tocmai această diviziune de gen a avut ca efect menţinerea femeilor într-o stare inferioară, provocată de ignoranţă (şi de împiedicarea dezvoltării lor depline).
Falsa maturitate a lui John îl pune în postura să îşi domine soţia într-un mod absolut, totul "pentru binele ei". Femeia nu are un cuvânt de spus nici în cele mai mici detalii din viaţa ei şi, astfel, ajunge să se retragă în fantezia ei obsesivă, singurul loc în care poate păstra un anumit control şi în care îşi poate exercita puterea minţii sale, măcar parţial. Constrângerile mentale plasate asupra ei sunt cele care o înnebunesc în cele din urmă (chiar mai mult decât cele fizice). Este forţată să-şi ascundă anxietăţile şi temerile pentru a păstra faţada unei căsnicii fericite şi pentru a face să pară că iese învingătoare din lupta cu depresia sa. Este atât de speriată de soţul său încât îşi ascunde jurnalul şi câteva bomboane de ciocolată în îmbrăcămintea unui fotoliu. John o avertizează de mai multe ori că trebuie să-şi folosească autocontrolul pentru a-şi ţine în frâu imaginaţia şi pentru a rămâne stabilă psihic. Desigur, presupusa nebunie a protagonistei este un produs al reprimării puterii sale imaginative, nu e o consecinţă a acesteia. Ea tânjeşte în permanenţă după o ieşire emoţională şi intelectuală, descriindu-şi jurnalul ca o "uşurare" pentru mintea ei.
Acest spectacol aduce subtil în atenţia spectatorilor poziţia femeilor în societate, ilustrând modul în care lipsa autonomiei acestora este în detrimentul bunăstării lor mentale, emoţionale şi chiar fizice. Tapetul galben este în esenţă un răspuns la medicina care a încercat să vindece depresia printr-un "remediu de odihnă". În fond, o minte păstrată într-o stare de inactivitate forţată este sortită autodistrugerii.
Notă: Spectacolul se mai poate vedea încă în cadrul DbutanT aici.