Spectacolul Jocuri în curtea din spate, în regia Dianei Mititelu, scenografia lui Răzvan Bordos şi light design-ul semnat de Alexandru Bibere şi Cristian Niculescu, producţie a Teatrului de Stat din Constanţa, ne arată că locul în care se întâlnesc jocurile, dorinţele şi frustrările adolescenţei este chiar... curtea din spate.
Dvori (Ecaterina Lupu), o fată de paisprezece ani, se dă în leagăn în spatele blocului. Tot acolo, Asaf (Andrei Bibire), Sela (Theodor Şoptelea), Gidi (Cătălin Bucur) şi Şmulick (Ştefan Mihai), toţi de 17 ani, încearcă să o atragă într-o capcană. În fapt, e vorba de o dublă manipulare - fata se joacă de-a sexualitatea încercând să afişeze dezinvoltură şi atitudine cool, în timp ce băieţii încearcă să construiască un joc psihologic care să-i inducă fetei dorinţa de a întreţine relaţii sexuale cu ei. Dvori are nevoie să fie validată, aşa încât acceptă toate provocările băieţilor. Ei au nevoie să aibă conştiinţa pe jumătate împăcată, căutând ca decizia de a face sex să fie a tuturor.
Deşi au profiluri complet diferite, cei patru prieteni devin complici în acţiunea săvârşită. Cel mai şarmant dintre ei, Asaf, rămâne mereu creierul din umbră, iar siguranţa şi calmul lui Andrei Bibire potenţează dimensiunea dramatică a situaţiei. În urma violului, Asaf pare că îşi interiorizează satisfacţia, urmărind pasiv cum ceilalţi o agresează pe Dvori. Sela, în interpretarea lui Theodor Şoptelea, este mereu agitat şi are o capacitate uimitoare de a stârni râsul prin replicile sale ludice (uneori inserate în momente nepotrivite). Gidi, în interpretarea lui Cătălin Bucur, este cel care o atacă cel mai puţin pe Dvori în tentativa de a o convinge să le cedeze. Intervenţiile sale sunt punctuale şi de efect, menite să ţină isonul băieţilor răi care trebuie să îşi câştige supremaţia în faţa fetei. Şmulick este mereu şicanat de prietenii săi, este ţinta farselor lor şi primeşte înjurături atunci când încearcă să o atenţioneze pe Dvori că urmează să i se întâmple ceva rău şi să o convingă să plece acasă. Totuşi, conştiinţa sa nu reuşeşte să strige la el îndeajuns de tare încât să-l facă să plece înainte să devină unul dintre făptaşi sau să intervină decisiv în favoarea fetei. Ştefan Mihai reuşeşte să creeze un personaj complex prin atenţia acordată detaliilor, de la tonul vocii la corporalitate.
Asaf îşi foloseşte capacităţile de mascul alfa (lider al găştii) pentru a o cuceri pe fată, Şmulick cedează, într-un final, în faţa sexualităţii, iar Sela şi Gidi profită la rândul lor de reuşita lui Asaf. În final, se ajunge la un viol, în care atât victima, cât şi agresorii au sub 18 ani. Toţi sunt vinovaţi şi în acelaşi timp inocenţi. Balanţa nu înclină în favoarea nimănui.
În timp ce planul principal redă succesiunea evenimentelor din ziua agresiunii adolescentei, planul secundar urmăreşte ancheta desfăşurată un an mai târziu în urma acuzaţiilor lui Dvori, prin inserţii ale declaraţiilor date de inculpaţi şi de victimă, precum şi pledoariile avocaţilor. Cele două planuri alternează de-a lungul spectacolului, iar copiii, respectiv avocaţii lor şi procuroarea din partea acuzării sunt interpretaţi de aceiaşi actori. Odată ce îmbracă roba, ei devin scrupuloşi şi încearcă să judece un fapt cu implicaţii profund psihologice conform unor legi nedrepte. "Sistemul juridic se bazează pe lege, nu pe dreptate" ne spune avocatul apărării.
Spaţiul şi timpul îşi schimbă coordonatele rapid, nefiind nevoie de repere concrete. Observăm cum părul strâns la spate şi o robă modifică atât aspectul fetei, cât şi întreaga sa atitudine. Aceasta reuşeşte să treacă de la o copilă dezinvoltă la o procuroare ce are în mâini puterea.
Victima din sala de judecată are o privire tulbure şi o nelinişte vizibilă, în timp ce adolescenta din curtea din spate încearcă să fie rebelă, provocatoare şi să demonstreze că le poate ţine piept celor patru băieţi care o instigă. Este evident contrastul dintre gesturile şi ticurile comportamentale adolescentine (care izvorăsc dintr-o motivaţie psihologică) ale lui Dvori-adolescenta şi duritatea lui Dvori-procuroarea. Cele două personaje coexistă în interpretarea Ecaterinei Lupu, care intră atât într-un joc al încrederii, cât şi într-unul juridic. În fond, între justiţie şi dreptate nu se pune întotdeauna semnul de egalitate.
Astfel, adevăratul conflict nu este cel între fată şi cei patru băieţi, ci acela al "oamenilor mari", apărarea şi acuzarea. Ceea ce iniţial este un joc al sexualităţii şi al hormonilor unor adolescenţi (ne)vinovaţi se transformă într-un proces (cu câteva replici ce ar putea părea feministe). Copiii şi toată vinovăţia lor nevinovată primesc o lecţie despre maturizare, despre responsabilitate şi asumarea propriilor fapte.
Spectacolul începe şi se termină în oglindă, cu o scenă care joacă rolul unui liant între cele două planuri. Dvori e întinsă pe jos, într-o lumină clarobscură, şi încearcă să-şi controleze spasmele corpului şi să pronunţe sentinţele finale.
Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya este asemenea unei fotografii clare a psihicului adolescentin. Ba chiar mai mult, ne propune un joc cu propriul psihic. Ca urmare a dublei perspective asupra celor întâmplate, spectatorul poate deveni judecătorul care dă sentinţa finală - cine e vinovat şi cine e inocent?
Jocuri în curtea din spate e un spectacol care ar trebui văzut de copii, părinţi şi profesori, şi ulterior gândit şi disecat la rece. El arată cât de relative sunt faptele noastre şi pune în lumină relaţiile dintre adolescenţi şi motivaţiile pentru care, sub pretextul unui joc erotic, aceştia îşi distrug propriile destine. Astfel ne e oferită o lecţie dură despre maturizarea precoce, manipulare şi responsabilitate.
Notă: Spectacolul se mai poate vedea încă în cadrul DbutanT aici şi ulterior pe scena Teatrului de Stat din Constanţa.