Deşi comparat în cor cu Dumb and Dumber al fraţilor Farrelly, Dupieux face mai mult o muncă de parodiere a clişeelor din filmele cu interlopi (asimilate inclusiv în comedii): onorariile sunt derizorii (500 de euro pentru livrarea unei valize cu conţinut secret - un apropo la Pulp Fiction - sau 3.000 de euro oferite de un ostatic în schimbul libertăţii), potenţialele complicaţii narative nu duc nicăieri (evadarea ostaticului, livrarea ce se dovedeşte o afacere absolut banală şi grotescă, şi nici măcar musai în lumea mafiei). În schimb, Dupieux deturnează schema printr-o bizarerie aruncată sec în stilul găştii Monty Python: cei doi se trezesc cu o muscă uriaşă în portbagajul rablagitului Mercedes pe care îl fură unul din ei (un pletos Dude coenian, mai sărăcăcios în exprimare, dar mai sufletist). Mai mult, se hotărăsc să dreseze insecta pentru a fura bani sau obiecte valoroase.
Odată ajunşi cei doi paria la casa superior-burgheză a unor tinere ce îi confundă pe unul din ei cu un fost coleg de liceu, gagurile intră în forţă. Şi într-adevăr, există ceva în Mandibules din comediile fraţilor Farrely, dar nu ceea ce poate părea evident (parteneriatul în nerozii). Dupieux nu are chiar verva de tip "gagul sau nimic" al americanilor, el are o anumită tandreţe faţă de amiciţia celor doi protagonişti, pe care fraţii Farrely le-o refuzau. Iar umorul practicat de el, inclusiv atunci când dihania înaripată devorează un căţel mic şi adorabil, nu prea are nimic în comun cu grotescăria tonic-miserupistă din zilele bune ale lui Bobby şi Peter Farrelly. Din contră, Dupieux are o anumită jenă în a "merge până la capăt", suprimând, de pildă, actul consumării micii făpturi canine, printr-o tăietură de montaj.
În schimb, Dupieux a creat un personaj esenţial farrellian în Agnès, jucată de Adèle Exarchopoulos, o antipatică de bani gata care, în urma unui accident de ski care a lăsat-o cu o rană pe creier, comunică uzual ţipând strident. După ce le pune gând rău celor doi găinari iar micile răutăţi îi sunt absorbite în multiplele-i nevroze, strigătele sale apăsate ajung să exprime exclusiv exasperare, una care evident că nu are cum să capete greutate, să se facă remarcată, şi acesta e unul din gagurile reuşite ale francezului. Tot o reuşită e şi felul în care Dupieux o impune pe Exarchopoulos ca talent comic, fie şi unul insuficient folosit.
Problema lui Dupieux este că îi place atât de tare să se pună în răspăr cu formula crime story-ului comic încât se face suspect de superficialitate, de subţirime narativă. Se prea poate ca fanii săi să "prindă poanta" şi să se mulţumească cu ciudăţenia sa deseori irezistibilă, însă personal cred că filmul ar fi avut de câştigat prin mai multă întindere şi coerenţă. Ca să fim înţeleşi, comparaţia cu fraţii Farrelly nu ar trebui în niciun caz să fie înjositoare. Am găsit, în incorectitudinea politică şi nesentimentalismul cu care îşi tratau ei personajele cu handicap, în Dumb and Dumber, Kingpin şi mai ales în There's Something About Mary, o mare parte din forţa comediei americane a anilor '90 (şi la fel e tratată şi Agnès în Mandibules). Ofensele luate de spectatori perfect sănătoşi şi capabili în numele celor infirmi sau înapoiaţi mintal erau pe cât de infatuate, pe atât de rău prevestitoare pentru zilele în care trăim, când acest gen de comedie este practic imposibil de produs şi distribuit. Fie şi pentru că Mandibules se joacă cu asemena materiale inflamabile, cred că merită văzut.