Pe rogojina de rugă a cărnii - Inimă şi alte preparate din carne

"Welcome Home, Radu!" s-a putut citi într-o seară de august pe geamurile mari ale Naţionalului craiovean. Un mesaj cu doza lui de adevăr exclusiv al locului, cel puţin administrativ, indiferent de câte alte teatre şi-l revendică, în felul lor, fără ca noi să ştim prea multe din inima regizorului cel mai dorit al timpului acesta. Radu Afrim este, pentru actorii craioveni de azi, ceea ce Silviu Purcărete a fost pentru generaţia de acum două decenii. Deja îi cunoaşte, scrie pentru ei, îi pune în posturi favorizante şi construieşte pe un specific local, aşa cum îl descoperă cu fiecare descindere dincoace de munţi.


Afrim scrie o poveste ici şi colo, cu fiece spectacol creat la Craiova, la Piatra Neamţ, la Iaşi, Târgu Mureş etc etc. Doar văzându-le pe toate poţi desluşi nebănuita ţesătură la care lucrează de o vreme, dacă nu dintotdeauna. Descoperi un arhetip, o continuitate, brodată cu fantezie, a unor personaje, construind, într-un fel, episoade ale unui adevărat jurnal de viaţă pe scenă. Aşa că deschiderea, la faţă de cortină, a spectacolului Inimă şi alte preparate din carne^[i], cu o fiinţă stranie, dovedită repede a fi un fluture, a însemnat reconfortanta identificare a unui astfel de reper. Un semn de 'acasă' în universul afrimian. Pentru mine a fost amintirea jocului ritualic al unei capre din Trei surori, de la TNB. Dar într-o suită şi cu inedit-fermecătorul broscoi din Dacă am gândi cu voce tare, în interpretarea lui Cătălin Vieru.

Această inocentă febrilitate a recunoaşterii unor semne remanente, dincolo de cele ascunse, mai mult sau mai puţin, precum cadourile de Crăciun, îmi pare un atú al acestor creaţii. Cum să nu zâmbeşti empatic la ridicarea cortinei când o vezi pe Raluca Păun, aşezată pe o saltea la nivelul podelei, într-o imagine pe care nu ai cum să n-o conexezi celei din Casa cu suricate.


O pot lua chiar ca pe un semn de preţuire pentru o interpretare ce ar fi meritat a fi nominalizată la Premiile UNITER. Jocul identificărilor e ispititor, facil, când e vorba de elemente din decor ori de recuzită, mai ales ştiind că bugetul a fost afectat de pandemie, şi, la fel ca la amintitul spectacol bucureştean, se pierde în starea de graţie pe care întreaga construcţie o impune. La fel şi de data asta. Inimă şi alte preparate din carne te îmbie să-l percepi ca pe o altă variaţiune la arhetipul celor trei 'surori'. Şi-o 'cumnată'. Şi două 'verişoare'. Sunt personaje feminine care polarizează poezia spectacolului. Personajele masculine sunt mai mult de utilitate, de sprijin, de contrapunct. Poveştile lor sunt doar amintite, sugerate, survolate ca pentru a fi amânată focalizarea asupra lor. Că poezia este cea care îşi pune amprenta decisivă e firesc măcar prin faptul că textul de pornire este al lui Dan Coman, poet prin excelenţă. Apoi Afrim însuşi s-a dovedit deja a fi poet prin scenariile proprii sau prin intervenţiile asupra pieselor altora. De data asta o face spre a dramatiza propunerea originală, care este doar o suită de monologuri. Regizorul dislocă din acestea, transferând replici personajelor evocate, multiplicând dialogul şi fabricând substanţa de legătură, integrând poveştile într-un ansamblu ce capătă conturul dorit, căruia i se poate aplica o descriere cehoviană: "multe discuţii despre literatură, puţină acţiune şi cinci puduri de dragoste".

Dar oricât a intervenit Radu Afrim, spectacolul se menţine în sfera naraţiunii. E, de altfel, un fenomen vizibil de o vreme încoace, cu tot mai puţin dialog şi tot mai multă relatare a gesturilor, o descriere a stărilor, chiar o topire a vorbelor interlocutorilor în propria expunere.


Pot resimţi asta ca pe un deficit al scriiturii dramatice, o ignorare a valenţelor dialogului care se află mult mai aproape de realitatea întâlnirii personajelor. Întâmplarea îmi scoate în cale Cartea iluziilor, unde Paul Auster imaginează un cineast inedit. "Povestirea e considerată o slăbiciune în film, un semn că imaginile nu sunt destul de puternice, dar Hector a recurs din plin la ea într-o seamă de filme".

Afrim mai intervine pe textul original şi în alt sens, şi o face programatic: o adaptare la spaţiul cultural gazdă. Pe de-o parte prin toponimice, pe de alta prin tot felul de caracteristici ale personajelor, replici uzuale, trimiteri la figuri populare în zonă. La Inimă şi alte preparate din carne chiar mai mult, apelând şi la imagini mai mult sau mai puţin cunoscute din Craiova. Pentru că da, cu acest proiect se apropie şi mai mult de film. Din pricina pandemiei şi-a anunţat intenţia de a crea o versiune video a spectacolului, în cele din urmă rămânând doar setul de imagini filmate prin oraş, prin împrejurimile sale şi chiar la Dunăre. Secvenţa de început, prologul, avându-l pe Claudiu Mihail ca protagonist, cucereşte instant. Pe ecranul uriaş, cât toată deschiderea scenei, se creează imersiunea în lumea citadină, apropierea de personaje în cele mai poetice ipostaze. Poate, de câteva ori, regizorul se lasă furat de gadget-urile prelucrărilor video, altfel totul curge cu o fascinantă aderenţă. Afrim descoperă oraşul vechi, cu o frumuseţe fanată sau resuscitată, o face acum, inclusiv, bănuiesc, pentru mulţi craioveni, în secvenţa în care protagonist este Vlad Udrescu, alături de Claudia Gorun - cu expresivitate.


Şi acest spectacol este construit în straturi, menit să fie atractiv pentru diferite categorii de public. Are câte ceva pentru fiecare. Şi, încă o dată, ţin să subliniez că, oricât ar fi raţiunea atentă la un detaliu sau altul, la sfârşit descoperi că o stare de emoţie te-a cuprins pe negândite, o porţi cu tine, mai apoi, după propriile puteri. Cântecul de la căderea cortinei, Butterfly Mornings, poate fi songul metamorfozei acelei ciudate apariţii care bântuie mereu printre personaje, printre noi. "Butterfly mornings/ And wild flower afternoons", un epitaf volatil. Fluturele negru face legătura între 'morning' şi 'mourning', trimitere şi spre Eros & Thanatos. Entomologul L. Hugh Newman compara fluturele negru cu o fată care, fiind nevoită să poarte doliu şi nesuportând asta, lasă câţiva centrimetri să se vadă dintr-o rochie luminoasă.

Nu-mi pot reţine gândul ghiduş al interpretării vietăţii vânate, într-un târziu, aruncate într-un tomberon, ca fiind virusul unei pandemii despre care se vorbeşte în piesă, cadru-pretext, dar care lesne poate fi demantelat. Dincolo de primul nivel, amuzant, al hârtiei igienice (curios, am avut nevoie de mult timp în sală pentru a-mi aminti referinţa acelor suluri albe; atmosfera începutului de pandemie s-a estompat deja, cvasi-normalitatea a fost mai tare), al unui joc simpatic în supermarketul adaptat noilor rigori sau al unui episod trist de poveste, pandemia poate fi ignorată. Spectacolul lui Afrim este pentru toate 'anotimpurile', o pledoarie pentru vizibilitatea frumuseţii trupului, oricum ar fi ea definită. De două ori se rosteşte sintagma "inimă şi alte preparate din carne" şi accentul cade mai puţin pe inimă. Atracţia dintre cei care formează un cuplu, pentru o vreme, este puţin explicată. Expresia "fluturi în stomac", deşi la îndemână vizual, e fugitiv materializată în prezentul poveştilor de pe scenă - doar în relaţia E+A (Ema fiind Petronela Zurba iar Alexandra fiind Costinela Ungureanu), altfel trecând ca o adiere prin 'istoria Corinei', jucată de Irina Danciu. Şi, de ce nu, sugerată neaşteptat în ceea ce întrezăreşte Maria (Raluca Păun) în obsedanta replică "îmi place cum miroşi". Inima este peste tot, sufletul mai deloc.


Claudiu: "I-am scris: poate într-o bună zi o să cobor în adâncuri şi-o să-ţi fur sufletul".
Dana: "te-ai plictisi repede de el." Atât. Deşi, despre trup mai dihai sunt semne, în lume, de plictiseală. Spectacolul oferă, în schimb, cele mai frumoase scene de dragoste, în (aproape) toată plinătatea acţiunii, din repertoriul craiovean după multă vreme, dacă nu dintotdeauna. Într-o bine meşteşugită îmbinare de joc în timp real şi de proiecţie video, cu sunetul bine captat, poate cea mai reuşită utilizare a lavalierelor. Totul la vedere, în mijlocul scenei, pe o saltea aflată pe podea. Un element care, atâta timp cât se află în scenă, îmi aminteşte de Rogojina de rugă a cărnii^[ii], parabola unui chinez de acum câteva secole (Li Yu a scris şi teatru, etichetat drept "proză vorbită", aşa cum literatura o numea "teatru fără sunet"). Eroul acelei cărţi a senzualităţii îşi alesese numele poetic Cărturarul Dinainte de Miezul Nopţii iar în spectacolul nostru pare că Radu (Alex Calangiu) este cel care nu doar trăieşte povestea dar simte nevoia să privească, să redea şi să reconstruiască într-o mărturie. "Pentru un bărbat ca mine singurul criteriu al adevărului e sexul, pentru că aici e toată inima mea". Un personaj descris puţin, greu de armonizat, poet atent la plutirea particulelor de praf şi firesc într-un limbaj dezinhibat, spre nonşalanţă ironică, aşa cum mai folosesc personajele, la limita credibilităţii dar, de dragul ideii principale se înregistrează ca atare. Un rol dificil pentru actor,  atent în primul rând la relaţia de joc cu Flavia Giurgiu, cea care aduce o notă decisivă în reţeta spectacolului. Pe de-o parte fără chip, purtând fluturele prin scenă într-o dinamică amuzant înduioşătoare (Irina Moscu a creat un 'cap' atractiv, emblematic pentru spectacol), pe de alta coordonând coregrafia de la cap la coadă, fiind mereu în mijlocul actorilor ca un dirijor ce execută el însuşi ceea ce trebuie făcut. Iar scenele de joc dau o notă de inocentă senzualitate, de la felul ei de a rosti şi până la copilăroasele mişcări. Împărţind o aceeaşi pereche de şosete înalte, cei doi alcătuiesc un cuplu straniu dar cu atât mai tulburător cu cât e imposibil. Imaginile video, cercurile din apă, duc coregrafia spectacolului spre o poezie aparte. Pe rogojina de rugă a cărnii povestea cea mai tulburătoare este ilustrată de Ioana Manciu. Personajul ei, Dana, pare a fi cel mai dezinhibat şi liber, rămânând de fiecare dată în postura de a-l stimula pe celălalt să povestească, să se exprime. Are limitele sub control şi se poziţionează cu o modestie care pune în lumină exuberanţa celuilalt. Dă încredere lui Darius (Ştefan Cepoi), potenţează avântul adolescentin al lui Claudiu, ea rămânând, în fond, puţin cunoscută, atâta timp cât bărbaţii cu care interacţionează nu ştiu să o citească profund. Dacă e ceva de învăţat din spectacolul acesta, apoi de la personajul Ioanei Maniu este posibil: a desluşi cine este aceea sau acela pentru care oferi dragoste.

"tu dormi şi eu îţi aud vocea
tu dormi şi eu îmi ţin respiraţia ca să nu te trezesc.
[...]
la 300 de km depărtare tu te vei trezi,
vei pregăti cafeaua, vei citi nenumărate mesaje.
ziua va creşte în jurul tău şi te va lumina.
şi nimeni nu va şti că înainte de lumina asta
a strălucit doar mintea mea."

Nici nu mai contează că în construcţia textului sunt elemente care nu apar limpede, rostirea în microfon fiind uneori dezavantajoasă, precum un exces al efectului de reverberaţie.


Rogojina de ruga a cărnii este şi locul terapeutic pentru Andrada, jucată cu mare concentrare de către Romaniţa Ionescu. Dacă în imaginile filmate (cu inedita apariţie a lui Alexandru Boureanu în postura medicului prins de solicitările pandemiei) e o anume discrepanţă între imagine şi cuvinte, în scenele cu partenerul întâlnit, cum se întâmplă, printr-un favor al sorţii, se simte drama şi toată tensiunea acumulată într-o poveste explicată într-o frază dar bănuită a fi mult mai complexă. "Am nevoie de cineva să mă ţină în braţe" este mesajul disperat al Andradei, unul, până la urmă, pe care ni-l putem asuma destul de mulţi, "Eu sunt omul tău" este răspunsul exact al lui Paul, foarte bine interpretat de Vlad Udrescu. Cuplul lor este armonios în toate momentele, de la replici anodin amuzante până la încleştarea din clipa tranşării sexului. O feminitate caldă, protectoare, a Romaniţei Ionescu, se completează cu aerul de virilitate serafică a partenerului. Totul în ambientul sugestiv conturat de lampadarele străjuite de cei doi tineri (Mihai Alexandru Purcaru şi Irina Danciu). Chiar şi decizia Andradei de a-l trimite acasă pe Paul, după tulburătoarea apariţie a fetiţei, desenând o inimă pe pieptul gol al bărbatului, intră în suita căldurii pe care o oferă. O dramă ce ar fi putut 'striga' mai tare, disperarea captivă, la îmbrăcarea costumului cu feeria de licurici multicolori, o magie amintind de apariţia, la fel de poetică, a lui George Costea, înfăşurat în globuri luminoase, în Dacă am gândi cu voce tare. (Legat de costume, am tresărit amuzat la vederea trenciului mov al Andradei, preluat din recuzita de la Medeea, de acum atâţia ani.)

Aceea care îmi pare a fi personajul principal, în măsura în care se simte nevoia unui astfel de reper, potrivit relaţiilor din economia piesei, este Corina, prezentă într-o instanţiere dublă, la vârste diferite, de Ramona Drăgulescu şi de Irina Danciu.


Corina apare mai târziu în scenă, în ipostaza soţiei lui Darius. Mai mult, cuplul lor, descriindu-se de la bun început într-o rostire la unison, este însoţită în prim plan, de Dana (şi aici o rostire profundă a Ioanei Manciu!). Aparent pentru acel agreement cu Darius, Corina începe să depene propria poveste. Ramona Drăgulescu rosteşte calm, fără inflexiuni, cu o naturaleţe care atrage atenţia faţă de intermedierea boxelor. Gesturile ei simple, dar ferme, descriu limpede situaţia lor. "Eşti sigur că vrei să-ţi povestesc?" pare a fi doar o înţepătură ironică, pentru ca, mai târziu, "eşti sigur că vrei să auzi?" să deschidă uşa dramei ieşirii din adolescenţă. Urmată de tulburătoarea evocare a confesiunii la căpătâiul mamei. În tot iureşul spectacolului, între senzualitate şi umor, rostirea Ramonei Drăgulescu acumulează strat cu strat o încărcătură dramatică pe care o luăm cu noi. Poveştile de pe scenă nu au un 'final', se opresc mult înainte de timpul rostirii lor. Rămâne mult necunoscut din atâtea fragmente. Şi poate taman aceste hiatusuri menţin emoţia. Instanţa adolescentină a Corinei este Irina Danciu, o alegere cum nu se poate mai nimerită. Atât prin trăsături comune, care ajută la păstrarea unei apropieri de spectator, cât, mai ales, printr-o inocentă vibraţie ce vine dintr-un talent bine, condus. Chipul ei, pe ecranul uriaş, transmite prin ochi şi prin zâmbet. Alături, Mihai Alexandru Păcurar, pe care-l preţuiesc din primul an de studenţie, prin prisma unui Firs surprinzător construit la cei 20 de ani ai actorului, este nu doar un partener bine angrenat în cuplul cu tânăra Corina, dar vizibil prezent în multe alte ipostaze, inclusiv în momentele muzicale, valorificându-şi vocea. Cei doi au primit o şansă uriaşă, au răspuns încrederii acordate.

Darius al lui Ştefan Cepoi este unul dintre cele mai reuşite personaje ale sale. Bărbatul cu aparenţa supraevaluată (ce amuzantă este revenirea lui de la duş!) şi cu inevitabilul dram de imaturitate, cu mici reflexe de gen, trădând mai degrabă neatenţia masculină, cu fragilitatea unei noi priviri faţă de soţie, în urma acumulărilor neştiute din relaţia cu Dana.


Vlad Udrescu mai intervine cu o poveste proprie, esenţial filmată, introducând o anume percepţie ciudată asupra fluturelui (cât un câine!). Un rol foarte bun, cu un look care ajută mult, rostind o replică tulburătoare, una ce rămâne, cumva, singulară în ansamblul spectacolului, în orice caz obsedantă. "Am făcut faţă orăşelului ăsta, căldurii şi somnului de prânz, dar n-am putut rezista propriei minţi, animalului fără blană educat în zadar, neîncrederii cultivate ani de zile cu cea mai mare grijă şi în cel mai mare secret, singurătăţii deasupra căreia ne-am aplecat pe rând şi-n  cele mai nepotrivite momente ca deasupra unei grădini de ciment". O replică amintind de sentimentul cu care am plecat de la Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine.

Cel care completează grupul acestor personaje este Claudiu Mihail, jucând, ca de multe ori la Afrim, cu propriul nume. Un rol care marchează o etapă de maturizare, cu un pas spre jocul cu emoţia şi cu trăirile complicate. Dar cu un pas păstrat spre comicul juvenil. O ingenuitate în replică, o energie cu care antrenează toată distribuţia, un ton vivace în schimbul de replici cu Ioana Manciu, amuzată să-i urmărească adolescentinele reacţii. Pentru că personajul Claudiu este cel care foloseşte cel mai mult smartphone-ul, ţin să punctez buna includere a virtualului în poveste. Mult mai aproape decât a fost textul Alexandrei Badea din White Room.

Programatic, Radu Afrim caută să familiarizeze publicul larg cu normalitatea diversităţii sexuale. În Dacă am gândi cu voce tare a reuşit un emoţionant triunghi conjugal cu majoritate masculină. Acum a propus un cuplu feminin, oferindu-i un segment semnificativ în economia spectacolului. Pentru că e un drum lung de parcurs, şi oferta este adaptată. Acum a fost simplitatea şi naturaleţea unei asemenea relaţii cu două partenere frumoase. Fără a dezvolta inerentele convulsii ce intervin în orice relaţie. Doar sensibilitatea din comunicarea grăbită, care a intrat în obişnuinţa noastră, a tuturor.

"Alexandra: De ce? WTF? Sunt tânără
Ema: Aşa şi? Adică eu sunt bătrână?
Alexandra: Nu asta am vrut să zic. Voiam să îţi spun că am spatele superb..."


Frumuseţea actriţelor, candid oferită pe scenă şi în proiecţia video, este confruntată cu cea mai dură veste din scenariu, a protocolului cu izoleta. Costinela Ungureanu este în deplinătatea strălucirii tinereşti iar Petronela Zurba arată simplu ce valenţe are, mult timp ignorate, uitate de scena craioveană. Este un tonic plus includerea ei în distribuţie.

Un rol ingrat, Bogdan, revine lui Cătălin Miculeasa. Dificil prin solicitări extreme şi cu un text ce survolează doar suprafeţe. O interpretare de forţă, cu un efort mascat cu brio, pentru amprenta vădit comică a spectacolului. Intervenţiile sale, fie că sunt pasagere, fie că dau contur unui muncitor sezonier în Germania, sunt mereu răsplătite de aplauze pentru replicile special scrise. Un personaj convenţional, alcătuit mai mult din elemente vehiculate în societate, capătă o nuanţă poetică prin interpretarea actorului. Atrage un sentiment de duioşie care creşte în timp, evoluţie pregătită de soluţia dramaturgică a părăsirii de către partenera cu funcţie de reper poveştii lui Bogdan. Mălina, în interpretarea exactă a Corinei Oprea, este un personaj subţire, punctând pe credibilizarea unei prejudecăţi. Şi tot aici avem, ca o consecinţă a deznodământului, bifarea, o constantă şi aceasta în spectacolele lui Afrim, a unei teme sociale la modă. În cazul de faţă, subiectul muncitorilor la cules de sparanghel, în felul în care a zugrăvit presa, cumulat cu acuzele la adresa societăţii occidentale, ca venind din extreme politice. Axul spectacolului, de tip bildungsroman, se constituie povestea Mariei, spusă de Raluca Păun. Cu seninătatea unei vulnerabilităţi psihice, greu de crezut până la capăt, în primul rând din motive literare, ea ne descrie cum este lumea noastră, cum suntem noi, beneficiind de o privire oarecum exterioară. Raluca Păun poate modela orice rol, poate controla jocul şi spectacolul. De data aceasta a tras de scriitură şi a construit o poveste care este, mai degrabă, cât se poate de normală. Şi asta nu o face singură ci într-un trio absolut remarcabil, cu cei care-i sunt părinţi. Geni Macsim este mai prudentă decât mă aşteptam, într-un rol care ar permite, îmi pare, o abordare mai extravagantă. Urmărind-o atent, poţi simţi potenţialul unei actriţe cu o paletă largă şi cu energie. Sorin Gruia este, aparent, o surpriză, imediat definită ca una plăcută. Punctează corect gesturile tatălui de fată. Cu toată preţuirea pentru o interpretare exactă, mă gândesc că, poate, un actor ar fi putut dezvolta un asemenea personaj ce poartă în el şi imaginea şablon a miliţianului dar şi dragostea fără egal pentru fiica sa, cea pentru care este în stare să facă orice.

O surpriză plăcută este şi Florin Chirea, de asemenea exact în rol. Aşa cum şi Minela Popa apare în postura Şamaniţei. E drept că, încorsetat de rigorile pandemiei, regizorul nu are decât să impună reţineri atâtor direcţii care se cer cât de cât dezvoltate. E o abundenţă ideatică limitată repede din raţiuni de timp.

Dacă textul este prea stufos pentru un singur spectacol, estetica este, în schimb, dominantă. Inimă şi alte preparate din carne este, în primul rând, o reuşită vizuală. Poezia copleşitoare se impune din text, totuşi, dar şi din imagini. Pe de-o parte din cele ale proiecţiei video, pe de alta din suita de tablouri construite din elemente puţine, fără să dea sentimentul austerităţii minimaliste. Paralelipipedul de joc este sugerat din colţuri iar elementele ce alcătuiesc decorul sunt purtate de fluxurile personajelor. Costumele susţin povestea, cu un plus pentru al lui Vlad Udrescu şi, desigur, pentru cele inventive, din şiruri de măşti, o creaţie valabilă mult timp după ce pandemia se va fi sfârşit. Irina Moscu, coechipieră de drum lung a lui Radu Afrim, oferă soluţii pentru ritmicitatea succesiunii scenelor. Spaţiul amplu, valorificat până la limita fizică a zidurilor, este acoperit estetic şi propune maximal unui spectator ce are a privi nu doar secvenţa focalizată ci şi reacţiile actorilor ce devin martori - legatari, închizând cu spectatorii laturile unui poligon al unei preocupări etern umane.


Universul sonor, asigurat de Mihai Dobre, are, pe lângă finalul deja amintit, încă un moment de vârf, într-un sincretism tulburător la scena de dragoste dintre Dana si Darius.

Inimă şi alte preparate din carne este o filă din viaţa noastră, din viaţa actorilor, din viaţa lui Afrim. El a plecat la Sfântu Gheorghe, pentru premiera pregătită în prima parte a pandemiei, iar acum deja construieşte un nou spectacol cu trupa maghiară a Naţionalului mureşan. Un alt 'acasă'.

Noi vom merge până la capăt. Acolo unde-i aprinsă ţigara, ni se va întinde, înflorită, o inimă.

"Pune sânul tău drept pe foaia de hârtie
lasă-l să se joace, să facă tumbe,
lasă-l să înveţe
să se iscălească"
(Marin Sorescu, Descântoteca, Editura Scrisul Românesc, 1977)

PS: Şi acest spectacol cere să fie revăzut. Pentru o mai bună înţelegere a lui, pentru recalibrarea propriei reacţii. Câte încă mai sunt de desluşit şi de împărtăşit. O dată mai mult simt nevoia de a vorbi cu alţii despre ceea ce dăruie întreaga echipă artistică. Perspectivele diferite îmbogăţesc receptarea şi potenţează reflexia operei.

Notă: Am înregistrat aplauzele de final de la premiera (şi unica reprezentaţie de până acum)


(foto: Albert Dobrin)

---