Intervenţia lui Radu Afrim la Inimă şi alte preparate din carne ale lui Dan Coman - FNT, 2021

FNT31 - o ediţie tristă, mult mai tristă decât cea din 2020, pentru că, dincolo de tristeţea de a nu ne întâlni cu teatrul acolo unde îi şade bine lui, în sala de spectacol, este tristeţea dispariţiei din lumea celor ce cuvântă a celui care şi-a dedicat întreaga viaţă teatrului: ca actor, regizor, ca director de teatru, ca om de cultură, ca preşedinte al UNITER, copilul său de suflet - Ion Caramitru.

Ediţia cu numărul 31 te întâmpină cu o imagine foto-video care te trimite la o construcţie-deconstrucţie a trupului, împachetare-despachetare, într-o lume în care se creează şi se recreează, semnată de Andu Dumitrescu, completată sugestiv de universul sonor al Adei Milea.

Spectacolul ales să deschidă această ediţie - Inimă şi alte preparate din carne, regia Radu Afrim, este o alegere mai mult decât firească, ţinând cont de faptul că acest spectacol a fost răsplătit cu Premiul pentru cel mai bun spectacol la Gala Premiilor UNITER, Bucureşti, 2021.

Întotdeauna freamăt de nerăbdare când vine vorba de un spectacol semnat de Radu Afrim. Curiozitate, nelinişte, emoţie, toate îmi străbat artere, vene, capilare, mă furnică şi se înghiontesc. Dar, în acelaşi timp, mă întristez, mă enervez şi aş vrea să strig: NU MAI VREAU ONLINE! Vreau să fiu acolo, în sala de spectacol! (nu am să neg niciodată că există şi un avantaj în acest online, pus la dispoziţie tuturor celor care iubesc teatrul, dar ceea ce simţi acolo, în sala de spectacol, este incomparabil, este fără de cuvinte).

Să revenim, aşadar, la spectacolul pus în scenă de Radu Afrim, pe un text de Dan Coman, la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" din Craiova. Nu mă surprinde deloc această asociere: Dan Coman - Radu Afrim. Dan Coman, aşa cum l-am cunoscut ca poet, propune un univers foarte în asentimentul lui Afrim. Acest text, aşa cum este el transpus în universul spectacolului, este unul aşezat, mai aproape de realitatea înconjurătoare, dar fără a anula metafora, simbolul. E ofertant şi Radu Afrim a ştiu cum să-l exploateze, ca pe un preparat, la fel de cărnos precum e titlul, oferindu-l tuturor acelora care ştiu să guste un spectacol marca Afrim.
 

Ne aflăm în plină pandemie, printre oameni care reacţionează diferit la ceea ce se întâmplă. Pentru unii contează, pentru alţii ceea ce li se întâmplă lor, ca indivizi, e mai presus decât orice altceva. Dar nu pandemia contează atât de mult aici şi cum reacţionăm la ea, ea e parcă mai degrabă un personaj care se insinuează pentru a privi apoi cu detaşare la reacţiile pe care le provoacă, ci modalitatea în care ne ducem traiul ca indivizi ai societăţii, o societate consumeristă, o societate cu lipsuri, cu dileme, cu angoase. O societate pestriţă.

La început Afrim ne plimbă printr-un oraş al zilelor noastre, pustiu în pandemie, cu clădiri şi zone obosite, cu clădiri şi zone reabilitate, moderne, care surprind o arhitectură urbană dezaxată, lipsită de armonie, o plimbare pe care o marchează drept ironică prin încărcătura de hârtie igienică, o provizie importantă şi serioasă în pandemie, pe care un tânăr o plimbă pentru a ne prezenta locurile, dar şi felul nostru de a fi. Apoi scena se luminează şi rând, pe rând, oameni, fapte, întâmplări, dorinţe, minciuni, adevăruri, mentalităţi, vise se înlănţuie şi se prezintă cu acel firesc cu care te dezbraci ca să îţi arăţi goliciunea, adevărul. Acolo, pe scenă, între un fotoliu verde, un fotoliu roşu, o canapea mov şi o saltea albă cu două perne, una galbenă şi una albastră, se proiectează vieţi. Acolo ies la iveală compromisurile pe care le facem, iubirile efemere care ne marchează existenţa, măştile pe care le luăm la putător zi de zi. Cine suntem noi? Ce vrem noi? De ce trebuie să suferim? De ce nu suntem în stare să găsim iubirea? Ce este iubirea? E inimă. Şi corpul? Alte preparate din carne.
 

Existenţa măruntă, cu firescul ei cotidian, se prezintă, cu ecou, culoare şi umple scena de personaje. Străbatem România, străbatem şi graniţele către alte lumi, ca să aflăm că durerea este pretutindeni. Toţi râvnim la iubire, dar iubirea nu râvneşte totdeauna la noi. "Ascultă-ţi întotdeauna inima. Chiar dacă este în partea stângă, ea va fi întotdeauna dreaptă" spune un personaj la un moment dat. Aşa să fie oare? Inima nu are întotdeauna legătură cu înţelepciunea. Inima are naivitatea ei.
  Obezitate, bullying, infidelitate, homosexualitate, durere, violenţă, iubire. Şi nimicul e acolo, atât de profund. Vieţile se intersectează: o ea iubeşte un el, care e căsătorit, are nevastă, copii; o altă ea iubeşte o ea, mult prea tânără, prea liberă; un el şi o ea plecaţi într-o ţară străină, ca să culeagă sparanghel, formează un cuplu nefiresc; o altă ea este produsul unui cuplu de părinţi reduşi intelectual, ancoraţi în comunismul care le limita consumul de carne, dar şi de alte alimente, şi ajunge un copil supraponderal, lipsit de viaţă personală, lipsit de prieteni, ţinta tuturor hărţuirilor şi a violenţelor fizice şi psihice din partea celor care o înconjoară; o ea, căsătorită cu un medic pe care pandemia îl răpeşte pentru alţii, cu un copil, nefericită, caută un el, un el cu "ceva sub coaste care îl deranjează şi de care nu poate scăpa", care s-o iubească, să o ţină în braţe; un alt el şi o altă ea care se filmează când se iubesc, inventând coronasutra; un el cântăreţ local şi o ea tânără, liceană naivă, în căutarea iubirii perfecte, dar care nu are parte decât de un viol. Sunt nişte ei şi ele. Sunt nişte noi. Şi pandemia îşi râde de noi, de acolo din comunicatele de presă, din gurile oficialilor, din spusele şi trăirile noastre.
 
Pandemia ne face hazlii, într-o anumită măsură, scoate la suprafaţă, pe de-o parte, ridicolul din noi, dar şi dorinţa de a nu fi singuri. Trebuie să mărturisesc aici şi acum că am un cuvânt pe care, de ceva vreme, şi din cauza uzanţei lui excesive, nu îl mai suport: SOCIALIZARE. Nu mai stăm la taclale, nu mai stăm la o poveste, nu mai sporovăim... doar "SOCIALIZĂM". Şi aici se vede din plin rezultatul acestei pseudo-socializări. Şi like-urile şi inimioarele aşteaptă să fie lansate.

Imaginile proiectate pe ecranul imens din fundal aduc un plus de poveste. Viaţa noastră e un film sau poate un vis pe care îl derulăm, când pentru ceilalţi, când pentru noi.

E multă culoare în spectacolul lui Afrim. Atât de firesc pentru el. Ecranul din fundal, atunci când nu spune poveşti, devine roşu, roşu aprins, sau verde, verde aprins, sau negru, sau albastru. Chiar şi personajele sunt pline de culoare. Complementaritate, intensitate, alternanţă şi succesiune. Un tablou atât de viu, completat de un univers sonor expresiv, puternic, dar plin de sensibilitate.

Şi peste tot şi toate este fluturele, un fluture uriaş, omiprezent, omiscient, simbolul întregului discurs literar, teatral, vizual. Nu e acel fluture plin de culoare, e mai degrabă o muscă, care riscă să-şi ardă aripile la flacăra luminii. Imponderabilitate, instabilitate, efemeritate, capacitate de metamorfozare, "simbol al umanităţii care visează să-şi ia zborul spre piscurile înalte ale iubirii şi care se roagă fierbinte, în noaptea rece, să capete aripi." (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere).

 
Sonor, spectacolul se încheie rotund. Vizual: toate personajele, un grup pestriţ, dar multicolor, stau aliniate în faţa spectatorului. Oare ce aşteaptă? Eu le-am oferit aplauze, pe care ei, din păcate, nu le vor auzi.

Închei povestea mea cu vorba unui personaj: "Tu dormi dragostea mea, am inventat poezia şi nu mai am inimă".
 
Inimă şi alte preparate din carne - un spectacol al Teatrului Naţional "Marin Sorescu" Craiova
După un text de Dan Coman
Regia artistică, video şi univers sonor: Radu Afrim
Scenografia: Irina Moscu / Sound design: Mihai Dobre
Cu: Alex Calangiu, Ştefan Cepoi, Ramona Drăgulescu, Flavia Giurgiu, Romaniţa Ionescu, Geni Macsim, Ioana Florentina Manciu, Cătălin-Mihai Miculeasa, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Irina Danciu
Din distribuţie mai fac parte: Corina Oprea, Mihai Alexandru Purcaru, Sorin Gruia, Minela Popa, Florin Chirea
Asistent regie: Claudia Gorun / Regia tehnică: Sorin Gruia / Mişcarea scenică: Flavia Giurgiu
Foto: Albert Dobrin.