Uită mult. Tot timpul. Uită timpul cu faptele lui istorice, religioase. Uită chiar şi marile mituri fondatoare de la temeiul condiţiei umane. Cei doi vagabonzi din Aşteptându-l pe Godot, montat de Silviu Purcărete la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, uită, în fiecare zi, ce a fost ieri. Sau ce s-a întâmplat cu un moment în urmă. Şi, datorită acestui fapt, amestecă lucrurile îngrozitor. Straturile memoriei se îmbibă reciproc până ce ajung să se anestezieze. Iar Omul îşi pierde identitatea. Membranele memoriei, toate palierele devenirii culturale şi religioase a omului, se încrucişează pentru a duce acum doar la un imens BLANC. Elemente din diferite epoci coexistă în mentalul celor doi ca într-o alcătuire postmodernă în care muzica divină, făcută spre slava lui Dumnezeu, e cântată de muzicieni costumaţi în iepuraşi Playboy. Cum maladia uitării cuprinde totul, straturile culturii sunt bandajate: inclusiv pianul din scena în care copilul vesteşte, din nou, timid în prima apariţie, condescendent în a doua, lipsa lui Godot. Aproape ca şi ieri. Exact ca şi mâine. Or, în această amnezie atotdevoratoare, gradată infinitezimal de regizor în evoluţia relaţiei dintre protagonişti, oricine poate fi confundat cu orice. Uneori - destul de des - cu Dumnezeu. Confuzia e semnul distinctiv al epocii! Într-atât pare pierderea memoriei să erodeze condiţia umană, a artei, implicit a teatrului, încât acel ceva indelebil care are forţa să coaguleze totul, marcând diferenţa specifică a omului, se află în agonie. Amestecul teribil al planurilor duce la confuzii. În identitatea de sine. Ca şi în recunoaşterea identităţii celuilalt. "Diferenţele dintre mine şi ceilalţi nu mai au contur; nu mă mai pot reprezenta", par să spună, pe rând, cei doi vagabonzi. Neputând să mă reprezint pe mine, nu-i mai pot compune în minte nici pe ceilalţi. Constituentele se transmută, sunt mobile, anamorfice: nici o identitate nu mai pare stabilă. În fluiditatea formelor umane, divine, culturale, transferate de la unul la altul, nici un reper nu e recognoscibil. Fiecare dintre personaje poate fi suspectat că e Godot-ul Dumnezeu (orb ca Pozzo la un moment dat, mut ca Lucky; pe cale, oricum, de a asurzi).
Căci, dacă rolurile şi posturile sunt interschimbabile, reperele se desubstanţializează. Godot-ul de la Sibiu e un spectacol despre miezul însuşi al îndoielii care erodează, în profunzime, la rădăcinile oricărei convingeri. Solide rămân doar spaimele: frica de moarte, de agresiune, de a deveni victima celui mai puternic, dar şi impulsul de a-l agresa pe celălalt ori de câte ori e mai slab (evident în plăcerea cu care îl loveşte Estragon pe Lucky, când e imobilizat), inerţia în a ajuta (vizibilă în relaţia dintre cei doi protagonişti). Imboldul uman există, dar veşnic dublat de nehotărârea de a trece la acţiune. Cu predilecţia lui Estragon de a se autocompătimi şi a lui Vladimir de a teoretiza (Virgil Flonda îi conferă ceva din distincţia unui vagabond hamletian), spaimele sunt amortizate doar de plăcerea jocului (replica recurentă e "Ne distrăm bine împreună").
Cei doi vagabonzi, deloc circari, deloc burleşti, atemporali (re)pun în discuţie drama omului de azi: amnezia devoratoare urmată de o îndoială torturantă. Iar teatrul, la a cărui condiţie regizorul meditează cu o ironie esenţializată, compusă din două-trei elemente, nu face decât să se adauge de-construcţiei; în fond, demolării generale. Cu articulaţiile "iluziei teatrului" la vedere - sufleurul, îmbrăcat civil, pe scenă, bătând gongul; maşinistul, cu părul vopsit în şuviţe, trăgând cortina peste schelăria de pe o jumătate a scenei; ciobitura aia de copac, ajunsă mai degrabă referinţă culturală decât element de decor în spaţiul şăgalnic al lui Helmut Sturmer -, s-ar părea că orice umbră de unitate se descompune. Dar dez-vrăjirea teatrului, ca şi suferinţa celor doi sunt privite înţelept, cu o infinită şi jucăuşă blândeţe, de către regizor. Nimic cutremurător în aparenţă: în fond, frunza aceea prăpădită, tremurândă şi aproape invizibilă creşte în copac, tocmai în vârf, ca şi când ar rămâne agăţată de cer. Sub privirea lui Silviu Purcărete, totul e subtil, nimic îngroşat, atât aluzia, cât şi ironia se insinuează cu fineţe. Nu lipseşte, evident, comicul, perfect integrat în această meditaţie asupra condiţiei noastre: omul de azi nu poate fi imaginat în lipsa umorului. Ironia fină şi un comic inteligent şi deloc ostentativ, aproape intim, plin de aluzii culturale, dublează mai toate scenele: orchestra camerală ce simulează la sfârşit, pe instrumentele de pe care se auzise muzica divină, un jazz îndrăcit. Sau Lucky care gândeşte şi începe să scoată fum de prin toate cusăturile. De fapt este un Lucky interteatral - dacă există un corespondent al intertextualităţii în teatru -, bătrân de 100 de ani, care arată ca în montarea lui Tompa Gabor de la Sf. Gheorghe (cu Pali Vecsei, de o expresivitate şi mobilitate corporală uluitoare).
Şi, poate pentru prima dată într-un spectacol de Silviu Purcărete, actoria ia crema tuturor celorlalte mijloace. Virgil Flonda reuşeşte un Vladimir extraordinar, vagabond aristocrat, inteligent şi preocupat, care meditează polifonic, făcând straturile concertate de sensuri ale textului limpezi pentru public. Niciodată, în ultimele decenii româneşti, Vladimir nu a propus atâta bogăţie, multistratificată semantic, ca în interpretarea dilematică, nobilă şi clară a acestui actor. Cu o dulce şi şmecherită inocenţă, dublată de un remarcabil efort fizic, Constantin Chiriac construieşte, plin de mirări credibile, un Estragon rotofei, candid, proaspăt, repede victimizat. Elaborată pas cu pas, creaţia lui se diversifică şi câştigă consistenţă cu fiecare scenă. Contrapunctul celor doi vagabonzi, Pozzo, este redat de Cristian Stanca, plin de autoritate trufaşă, perfect adecvat tipologic, reuşind să ţină sala într-o linişte atentă minute în şir, cât îşi ia masa. Toţi fac parte dintr-un spectacol de zile mari, construit sferic, simetric, extraordinar de coerent, cu un evantai de semnificaţii multiple care se diversifică neîncetat pentru ca la final, să se rotunjească şi unifice. Adică o raritate!