Aşteptându-l pe Godot, regia Silviu Purcărete la Festivalul Naţional de Teatru, 2012

Ce facem când îl aşteptăm pe Godot? Jucăm teatru. Şi nu oricum, ci în regia lui Silviu Purcărete. Sau, mai bine spus, avem privilegiul de a fi spectatorii unor oameni care joacă teatru (în cazul nostru, Marian Râlea şi Constantin Chiriac). Dar ce ne-am face unii fără alţii? Spectatorul şi actorul, aceşti Gogo şi Didi ai artei teatrale (şi, de ce nu?, ai vieţii), care nu sunt în stare să se despartă, ci îşi ţin unul altuia de urât, într-o subtil declarată relaţie de iubire (nu în sensul erosului), veşnic aşteptându-l pe Godot...
 
Cine nu apucase să vadă acest spectacol la Sibiu, acolo unde a avut premiera, a putut să-l vadă (asta dacă a trecut cu bine de marea de studenţi de la intrarea în Teatrul Bulandra, Sala Liviu Ciulei) sâmbătă şi duminică (3, 4 noiembrie 2012) în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, Bucureşti. Pentru cei care nu au păşit în sală cu aşteptări sau în cunoştinţă de cauză şi au fost luaţi prin surprindere de absurdul piesei, pentru cei încrâncenaţi, care caută, încă, să găsească cheia spectacolului, să-l cunoască pe Godot, sau care cred că spectacolul nu urmăreşte un fir narativ şi că nu spune, practic, nimic, evenimentul s-ar putea să fi reprezentat doar un decor frumos. Ei bine, spectacolul acesta este despre totul şi nimic. În conformitate cu definiţia teatrului absurd, categorie estetică de care aparţine textul lui Samuel Beckett, spectacolul nu urmăreşte realismul psihologic al unor personaje şi conturarea lor prin diferite situaţii de viaţă, ci sparge aceste convenţii şi dezindividualizează personajele, îmbrăcându-le, mai degrabă, în hainele întregii umanităţi. Magia acestui act teatral este chiar acest mister, această neclaritate a mesajului, care vine, bineînţeles, din textul original, dar care a fost cu măiestrie exploatată de către Purcărete şi actorii săi. Misterul nu lasă spectatorul doar să privească, ci îl invită să gândească, să aleagă, să se implice activ în conturarea poveştii. Drept mărturie, de la Aşteptându-l pe Godot am ieşit cu o inexplicabilă energie spirituală (pe care am explicat-o, de fapt, aici).
 
Este aproape de la sine înţeles că, lăsând metaforele la o parte, jocul actoricesc al tuturor celor patru (plus Alexandru Nicoară, copilul minune al spectacolelor lui Purcărete): Marian Râlea, Constantin Chiriac, Cristian Stanca şi Pali Vecsei este ireproşabil. Cei doi protagonişti,  de o candoare clovnească, alunecă uşor în conversaţiile lor de la trupul realului la aripile irealului, purtând, totuşi, firescul cu ei şi vibrând de o sinceritate emoţionantă. Ceilalţi doi actori, interpretându-i pe Puzzo şi Lucky, aduc cu ei o componentă dramatică mai pronunţată, relaţia lor este mai brutală, mai încărcată de mister decât a celor doi, Gogo şi Didi şi, întrucâtva, mai tristă - Puzzo îi porunceşte fără delicateţe lui Lucky să facă tot felul de lucruri, fără ca acesta să se poată opune, regizoral acest lucru fiind accentuat şi prin costumul şi machiajul lui Lucky. În scenă mai sunt prezente nişte persoane-personaje care par mai degrabă să aparţină off-stage-ului... O doamnă - sufleur, ce ajută din când în când actorii, la o masă din dreapta scenei, care devine şi decor activ al unor secvenţe din spectacol, doar că actorii nu îşi părăsesc personajul în relaţia cu ea, ci comunică într-o solidaritate echivocă. Şi o trupă de muzicieni în costume pufoase de iepuri care asigură spre finalul celor două părţi, muzica live a spectacolului.
 
Marea calitatea a acestei montări este limpezimea. Spectacolul nu este supraîncărcat vizual, ci i se lasă posibilitatea de a comunica la alte nivele. Sugestiile auditive - ţiuitul constant ce prefigurează aşteptarea, şi cele scenice - cutremuratul decorului, copacul suspendat, cortina rudimentară, costumul copilului, toate sunt puse în slujba creării unei atmosfere / unei senzaţii mai importante decât mesajul în sine. Aşteptându-l pe Godot nu e un spectacol de neînţeles, ci unul pe care nu-ţi poţi da seama cum de l-ai înţeles...