Nu ştiu cum face Purcărete, dar după ce vezi montarea sa cu Aşteptându-l pe Godot, "specia" boschetarilor români, atât de înfloritoare în ultima vreme pare să fi fost sursa de inspiraţie a lui S. Beckett pentru acest text, chiar dacă celebrul dramaturg a murit chiar pe 22 decembrie, când Revoluţia Română era în toi.
Un spaţiu de împrumut, care ascunde şi dezvăluie deopotrivă, construieşte Silviu Purcărete pentru Aşteptându-l pe Godot, la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Un spaţiu suprarealist în care Vladimir şi Estragon sunt aşezaţi literalmente "sub pom", fiindcă acesta este suspendat în aer cu tot cu rădăcini. Delimitarea unei mici scene pe scenă, cu masa sufleurului într-o margine, la vedere, cu tot cu nelipsitul "slujbaş" de care unii susţin că nu mai au nevoie în teatrul modern, este o altă idee a regizorului. Acesta a imaginat o încropeală de ţevi de care stau prinse folii groase de plastic, ca într-un adăpost pentru boschetari, aşezat pieziş pe scenă.
Spaţiul sonor nu e mai puţin important, Purcărete reuşind să creeze prin intermediul sunetelor o tensiune şi un suspans care nu se regăsesc în replicile lui Beckett. Deplasând absurdul textului asupra spaţiului şi completându-l cu imaginea "din alt film" a celor trei iepuraşi care susţin un concert în spatele scenei, ca şi cum acela ar fi adevăratul spaţiu de spectacol, în ale cărui culise nefinisate cei doi boschetari s-ar fi adăpostit, Purcărete îşi ia o libertate salvatoare. Tipul lui de umor, articulat pe cea mai cunoscută piesă a lui Beckett n-ar fi avut succes dacă respectul pentru text ar fi primat. Dar Purcărete construieşte, cum era de aşteptat, propriul spectacol avându-l pe Beckett ca pretext, iar pe cei doi interpeţi, Constantin Chiriac şi Virgil Flonda, obiecte de studiu.
Un studiu al actorului aşa cum merită întotdeauna făcut, şi care dă, în cazul regizorului de faţă, cu tifla celor care l-au acuzat că "lucrează cu imagini" şi "neglijează actorii". Cred că orice actor şi-ar dori să fie "neglijat" cum sunt cei doi în acest spectacol! Accentele melo sunt bine plasate, condimentând spectacolul, iar relaţia dintre cei doi, cu momentele ei de respingere urmate de apropieri înduioşătoare, cu naivităţi şi cruzimi presărate alternativ, îşi găseşte aici una dintre cele mai echilibrate forme scenice, graţie şi celor doi actori, Constantin Chiriac şi Virgil Flonda, care găsesc împreună acest echilibru fragil. Ironia nu lipseşte nici de la acest nivel, regizorul autocitându-se prin forma fizică pe care o dă personajelor, ambele rotunjite simţitor şi aducând cu celebrul cuplu ubuesc din spectacolele craiovene care l-au făcut celebru pe Purcărete.
O altă mică ironie e stecurată în caietul program, acolo unde colaborarea cu scenograful Helmut Stürmer e menţionată astfel: "frunza din copac: Helmut Stürmer". Pentru cine aşteaptă ca frunza cu pricina (dezvoltată şi transformată de obicei în adevărate eseuri de scenografii altor spectacole cu acest text) să aducă sensuri noi spectacolului se înşeală, aceasta fiind nimic mai mult decât ce îi spune numele. Ironia à la Purcărete, infiltrată întotdeauna în fibra adâncă a spectacolului, citatele şi felul complet natural şi dezinhibat de tratare a materialului dramaturgic, aerul vag amuzat şi relaxat al creatorului său, înscrie spectacolul cu Aşteptându-l pe Godot în seria de "amprente" scenice purcăretiene ce pigmentează sănătos teatrul românesc suferind, în general, de constipaţia provocată de obsesia capodoperei.