Diseară, de la ora 19.00, se repetă. Aşteptîndu-l pe Godot, un spectacol de Silviu Purcărete, pentru un domn care nu se ştie dacă apare. Oricum, e civilizat domnul Godot. Dacă nu vine, trimite pe cineva care anunţă că va veni la repetiţia de mîine. Şi din mîine-în-mîine-pe-mîine, tot aşa, la nesfîrşit. Un copilaş dintr-o poveste cu iepuraşi-muzicieni, care cîntă în fundal la pian, vioară şi violoncel, prelungeşte aşteptarea. A fost odată... o cortină stacojie.
Silviu Purcărete se joacă inteligent şi cu mult umor de-a teatrul şi îi pune şi pe actori să uite că joacă şi să se joace relaxat, dezinvolt şi firesc. Cu alte cuvinte, remember playing, forget demonstration, într-un spectacol, cel mai rotund din România la ora actuală, care decojeşte portocala mecanică a aşteptării date aprioric. Nu metafizica aşteptării îl interesează pe Purcărete, nu ceea ce se ştie, în general, despre gazonul ei, tuns la prima mînă. Circuitele vaselor sangvine ale aşteptării, vitalitatea sau, dimpotrivă, nerăbdarea aproape nevrotică pe care o produce, îl preocupă mai mult decît orice. Aşteptarea e ca o smoală care se întinde şi din care te aştepţi oricînd să ţîşnească o ureche de iepuraş. Pentru că Purcărete e un cititor ludic, care scoate din pasta textului imaginarul lui intim, resortul lui substanţial. Regizorul găseşte acroşul textual de care aşteptarea să se ţină fără nici un artificiu. Aşa cum gîndeşte Purcărete spectacolul, ideea e chiar în miezul textului, în osatura lui. Doi bărbaţi vorbesc continuu despre venirea unui al treilea şi repetă aceleaşi replici, aceleaşi momente, ca într-un carusel care se mişcă ba mai repede, ba mai încet. Aşa că Purcărete imaginează spectacolul ca o ţevărie de repetiţii succesive, în care sufleurul e pe scenă şi bate gongul.
Concretul fiecărei situaţii, rezolvarea ei cît mai simplu cu putinţă şi fentarea zglobiu-abilă a convenţiei, manevrată ca o minge din numerele de circ, sînt arterele montării lui Purcărete. Un spectacol-cristal, omogen, fără fisură, cu actori (Constantin Chiriac, Virgil Flonda) care sînt excelenţi şi magnetici pentru că sînt de o naturaleţe zdrobitoare, pentru că nu plusează şi nu vor să demonstreze decît că au înţeles la perfecţie ce au de făcut. Să fie, pur şi simplu, nu să arate, nu să joace. Într-un text în care, aparent, se spun lucruri grele, Purcărete se dă cu nonşalanţă pe toboganul fluid al semnificaţiilor simple, în/scrise în vectorul piesei-poem ciclic, şi găseşte poante, la propriu şi la figurat, pliate pe miezul situaţiilor. Din Lucky (Pali Vecsei, extrem de expresiv, varianta schilodită de tristeţe a unui bufon-hamal, asemenea unui manechin împietrit care respiră durere şi neputinţă) iese fum atunci cînd gîndeşte. Pe Pozzo (Cristian Stanca ascute deopotrivă autoritatea zdrobitoare a celui care deţine puterea absolută, dar şi vulnerabilitatea unui biet orb, interpretînd, simulînd şi disimulînd fiecare stare), Vladimir şi Estragon îl sprijină minute în şir ca pe un corp inert. Ei se sprijină, la rîndul lor, de schelele-braţe de fier ale unui decor în construcţie, cadru locativ al aşteptării.
Aşteptarea e un performance de miniscenarii repetitive. De repetiţii concentrice ale unui spectacol sferic.
Purcărete e un marionetist care trage sforile repetiţiilor şi o face cu o fineţe hipnotică, într-un spectacol despre aşteptare ca joc, despre rotiţele ieşirii şi intrării în rol.
P.S.: La final apare un pelican, care poate însemna orice şi nimic. Mie mi-a sugerat un calup de dorinţe neîmplinite. De amînări ale întîmplării. Dar nu vă zdrobiţi creierele. E doar un pelican.
Fişa tehnică:
Teatrul Naţional "Radu Stanca", Sibiu
Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett
Un spectacol de Silviu Purcărete
Cu: Constantin Chiriac, Virgil Flonda, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Dan Mitrea/ Horaţiu Bran
Muzicieni: Sena Ducariu, Aurel Tancu, Lacrima Maria Stănescu
Frunza din copac: Helmut Sturmer