Un bărbat în zona anilor 50 de viață. O familie enormă, el și 11 surori, despre care eroul nostru a încetat, la un moment dat, să mai vrea să primească amănunte. Ele ar fi ecoul unei copilării marcate de dispariția (moartea? / plecarea?) tatălui și de trimiterea sa la orfelinat. Genul de amintiri pe care pesemne că nimeni nu le evocă zâmbind. Dar apoi vine un telefon ce aduce veste că tatăl, internat de câțiva ani într-un cămin, tocmai a murit. Cumva, ca de la un bătrân instituționalizat la un fost copil instituționalizat, legătura ruptă cu decenii în urmă s-a reluat.
Actorul / Bărbatul are o scenă doar a lui. Preț de 80 de minute, el își spune povestea vorbind celor câteva microfoanelor distribuite în adâncimea scenei. Mai întâi, în întuneric, mai apoi la lumina / umbra ghirlandelor de becuri așezate de-a latul scenei. Un scaun, o mătură cu făraș, o masă, o margine de lemn, un telefon (mobil), un bec stins, mai multe paralelipipede ce coboară și urcă din / spre înaltul scenei, acoperite de uriașe fotografii intens luminate (scenografia: Mihai Păcurar). Printre fotografii, elemente de mobilier clasice pentru urbanul comunist al anilor '80 și un zoom uriaș pe o bucată pe epidermă (un deget / un braț / o mână întinsă). Bucățile de decor, partenerele de scenă ai lui Daniel Beșleagă. Ele și cuvintele sale.
80 de minute fără nici un țipăt, fără nici un gest larg / vast / teatral, fără nici o stridență. Barba deasă, încărunțită, ovalul feței, gesturile reținute, timide, emanând modestie, sfială, vocea blândă, fermă, cu ușor iz tabagic, rostirea limpede, precisă, sigură (capabilă să joace impecabil nesiguranța și neliniștea bine temperate). Cine e, de unde vine acest actor, cum se poate explica anonimitatea ce îl înconjura, până de foarte curând (de pildă, până la remarcabilul rol secundar din Viitorul din trecut, unul dintre marile spectacole ale anului 2020)?
Bărbatul primește o urnă. Fiul își recuperează tatăl. Îl cuprinde cu gesturi stângace și pornește pe străzile orașului. Ceva mai târziu, în apartamentul de bloc în care tatăl locuise singur până la plecarea la cămin, după ce își vor fi spus parte din nespusele adunate peste ani, fiul aproape că mângâie urna (Pattern e de găsit și în versiune online, ca, de altfel, toate premierele Teatrul Tineretului din această stagiune teribilă. Există, astfel, șansa ca relația Beșleagă - urnă (da, sună aiurea, așa e uneori viața) să fie privită la școlile de actorie și dată drept exemplu de subtilitate a evoluției unei relații (aparent) impersonale).
Povestea din Pattern putea lejer vira spre o dramă-melo cu nuanțe roz. Subiectul se preta la o abordare intens lăcrămoasă. E, însă, ceva în stilistica TT și a artiștilor care au realizat spectacolul care inhibă genul acesta de emo-populisme. O anume sobrietate, o anume decență, o anume aplecare înspre intuirea și înscenarea celor ce se ascund dincolo de pseudo-descoperirile de primă instanță. Pe scena aceasta, apropierea dintre erou și transcendență e abia sugerată printr-o cântare scurtă, neașteptată, produsă de actor cu aceeași sfială și limpezime cu care își construiește întreg rolul.
Vocea lui Beșleagă se așază lângă universul sonor creat live, de undeva dintr-o lojă dreapta sus, Paul-Ovidiu Cosovanu. Partener de trupă independentă, Frilensăr, cu Daniel Chirilă, actor al TT și, în același timp, autor a din ce în ce mai remarcabile coloane sonore teatrale, Cosovanu produce, din surse electronice, clapă și chitară electrică, sunetul de lângă vorbele și tăcerile lui Beșleagă. Alura jazzy îngăduie gândul că poate, cine știe, unele porțiuni muzicale sunt improvizate la fiecare reprezentație. Până la urmă, nici o reprezentație / seară / mărturisire nu seamănă cu alta.
E foarte frig iarna la Piatra-Neamț. Bate un vânt tăios, frumusețea munților e rece, bulevardele sunt pustii. E nevoie de spații încălzite. E nevoie de o scenă, de o chitară, de un microfon. E nevoie de un actor. Și-atunci iarna indiferenței / vrajbei (Shakespeare!) noastre prinde a se înmuia. Avem, în fine, ochi pentru cei pe care, până de curând, nu îi vedeam.