O sală care se întunecă odată cu așezarea oamenilor pe scaune, până la lipsa totală a luminii. Un decor infim, pe care îl poți observa de când intri și te așezi: o masă pătrată, un scaun, trei microfoane plasate în zone diferite, o podea plină de becuri conectate la cabluri ce dau impresia unei pânze de păianjen și câteva ecrane, care sunt prinse de sus sau care sunt pe jos și se pot manevra. Fiecare având câte o imagine. Indicațiile tehnice, de stingere a luminii, auzite ca dintr-o stație. Întuneric. Un actor (Daniel Beșleagă) care intră pe ușa din stânga a scenei și aduce cu el restul de decor: o cană cu cafea sau apă, o scrumieră, o matură și un făraș sprijinite de unul din cele trei microfoane. Apoi. Începe. Cu o greutate în voce. "Nu am știut niciodată cum să încep lucrurile". Lângă mine aud: "Nici noi." Este adevărat. Nici noi. Nici eu.
Un apel de la medic anunță decesul tatălui. Însă care tată? Acest adult cu o tendință scoliotică, cu dureri interne cauzate de probleme infime, nevăzute de ceilalți, nu își amintește existența unui tată în viața lui. "De existat ar fi existat, mă văd pe mine, dar mai mult nu. / După mine, e mort de mult. / Deci tatăl dumneavoastră a mai murit o dată. / Nu. Doar că persoana care spune că e tatăl meu nu este tatăl meu. / Bine vom trimite să vedem dacă este sau nu tatăl dumneavoastră". Într-un exces nervos, sparge cu piciorul un bec de pe podea. Fin se trece la o altă scenă, cea din azilul în care și-a dus ultimele zilele așa-zisul tată. Personajul nostru devine un îngrijitor care mătură cioburile și în același timp povestește cum tatăl nu știa cum să înceapă. Sesizați? Sau că împreună cu personalul a jucat rolul tată-fiu, pentru atunci când ar fi știut cum să înceapă.
Își primește tatăl într-o urnă în care se pune cenușă. Din acel moment, personajul își imaginează. Își imaginează stânjeneală tată-fiu din plimbări, cum îi povestea despre ultimii plopi rămași sau despre cum și l-a imaginat el în orfelinat. "Ai fost dus la orfelinat pentru că tatăl tău a murit. Accident de muncă la uzina tehnică. Eram 12 frați, 11 fete și un băiat. [...] Norocul tău a fost că zâmbeai". Un monolog al mamei ca răspuns al supraviețuirii lui într-un orfelinat comunist. Însă în acel orfelinat, el și-a imaginat tatăl printr-o sumă de alte caractere, ale taților celorlalți copii. Diferite caractere de copii, de diferiți profesori sau cu alte meserii l-au ajutat să și-l imagineze. "Un bloc de piatră la fel ca celalalte blocuri de piatră". În imaginația lui ar fi văzut pregătirile de Crăciun. Ar fi văzut-o pe mama lui cum îi spunea să aibă grijă de apă să clocotească și cum adormea la căldura sobei. Și-ar fi imaginat cum vine tatăl și, isteric, îl ridică și îl pune la treabă, să prindă porcul ce trebuia ucis. În imaginația lui l-ar vedea pe acesta cum nu îl lasă sa meargă la biserică, cum isteric l-ar înjura nervos, criticând și neamul mamei lui "de creștini", deoarece nu ei lucrează și ar putea fi dați afară dacă ar fi văzuți la biserică. Ci el. În imaginația lui ar fi văzut cea mai neagră latură și mai comună a unui tată.
O mustrare adresată unui tată inexistent și acumulată într-o viață. Un monolog ce reflectă nevoia de tată, nevoia de pat(t)ern. ("Pattern e de fapt patern.." Daniel Chirilă) O mustrare cu măsurare de cuvinte, deoarece păstrează "decența tată-fiu." O trecere fină dintr-o scenă într-alta, realizată de lumini, dar mai ales de muzica live a lui Paul-Ovidiu Cosovanu, care a reușit excelent să intre în Pattern și să transmită profunzimea acestui spectacol prin sunet. Daniel Chirilă, cel care a regizat și scris textul, a reușit ceva impresionant. A folosit subiecte sociale, dure, pentru a reflecta cu exactitate profunzimea acestora. Lipsa de tată, aruncarea într-un orfelinat, egoismul tatălui ce nu a existat vreodată, nervii și supărarea fiului neînțeles sau neascultat. "Ce înseamnă cuvântul tată? Sau cine te-ar fi învățat să fii unul?"
O monodramă a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, realizată în pandemie în cadrul proiectului Blind Date. O dramă colectivă, asumată de Daniel Chirilă și pusă în scenă de Daniel Beșleagă și Paul-Ovidiu Cosovanu. O profunzime grea, dură, dar frumoasă. Se lasă cu lacrimi, confuzie și furie.
"De la un timp... te-am uitat".