Protagonistul și totodată unicul interpret al spectacolului Pattern de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, actorul Daniel Beșleagă, creează o atmosferă intimă între el și spectatori. Ne pregătește gradual pentru a intra în biografia sa, care se dovedește a fi foarte tristă. Un băiețel de 7 ani, ultimul copil și singurul băiat dintr-o familie, este supus așteptărilor exagerate a unui tată absent emoțional, dur, rece și agresiv. Tatăl, o umbră în viața lui, nu a mai fost în stare să își întrețină copiii, așa că aceștia au ajuns la cămine de copii. Rămas singur, băiețelul își construiește o identitate neatinsă de agresiunea tatălui, și-l imaginează din poveștile colegilor săi, construiește un puzzle al unui tată care nu l-ar fi rănit. În discuția pe care o poartă ulterior cu ce a mai rămas din tatăl său, îi mărturisește: Mi te-am creat în minte.
Ajuns la vârsta maturității, adultul care a crescut din băiețelul de odinioară este surprins de un apel prin care este informat că tatăl său a murit. Tatăl pe care el și l-a șters din memorie, l-a înlocuit practic cu altcineva, tatăl pe care a refuzat să și-l amintească, tatăl acesta real nu mai este în viață. Această veste ar fi trebuit să fie o ușurare, însă el îl uitase demult, îl credea mort deja. Era un gestalt închis, sau cel puțin ascuns printre straturile subconștientului. Și acum este readus brusc în prim-plan de acest telefon. I se comunică faptul că respectivul tată și-a petrecut ultimii ani într-un azil și i se trimite urna cu cenușa acestuia.
Din reacția pa care o are fiul în fața urnei cu cenușa tatălui, aflăm fragmente din viața fiului orfan, care se plimbă pentru prima oară la braț cu tatăl său, imaginându-și cu ce subiecte nesemnificative ar fi putut umple neantul dintre ei doi, dacă și celălalt ar fi putut vorbi. Această pseudo-confruntare dintre tată și fiu evocă toate acele momente în care masculinitatea toxică și caracterul aspru al tatălui au împiedicat să se formeze între ei o conexiune sinceră și caldă. Tatălui i se reproșează că nu a înțeles că nu e suficient să faci un copil ca să fii tată. Trebuie și să-l crești, să fii alături de el atât fizic cât și emoțional, să-l iubești. Ceea ce nu a fost și nu a făcut tatăl protagonistului. Personajul, prin gestul său de a-și confrunta tatăl abia atunci când acesta nu îi mai poate răspunde, pare a fi asemeni lui Kafka, cel care a reușit să îi vorbească tatălui doar prin intermediul unei scrisori pe care părintele său nu a citit-o niciodată.
Pe parcursul spectacolului, se creează momente de tensiune, care ajung într-un punct culminant infernal, sufocant și se spulberă brusc (prin spargerea unui bec, spre exemplu). Scenografia reconstruiește atmosfera unei încăperii dintr-o casă pe care nu ești sigur că ți-o amintești, dar care pare familiară. Coloana sonoră live, asigurată de Paul-Ovidiu Cosovanu, complementează momentele de liniște, de tensiune, de ură, de împăcare.
Am trăit acest one man show prin prisma senzațiilor, percepțiilor mele, într-un mod profund subiectiv. Nu am stat să analizez și psihanalizez excesiv și riguros. Concluziile au apărut mai târziu, când lacrimile s-au uscat. Cred că în scaunul spectatorului am fost și fiu, și frate, și tată. Cred că am fost și acel băiat vulnerabil pe care caracterul tatălui nu l-a ''călit'', ci l-a rănit.
Textul și regia lui Daniel Chirilă portretizează o relație dintre copil și părinte în care se pot regăsi mulți și care te lasă fie cu amărăciune și cu ochii plânși, fie cu un sentiment de împlinire, de parcă tu ai fost cel de pe scenă și ai avut ocazia de a te revolta față de arhetipul patriarhal de tată. Asta și datorită unei colaborări dintre dramaturgul-regizor și actor eficientă și remarcabilă, care m-a ținut alături de personaj pe tot parcursul spectacolului.
Pattern este un spectacol despre paternitate și despre pattern-ul pe care îl creează atunci când este abordată greșit. Acest model a fost perpetuat în multe din relațiile tată-fiu de-a lungul a mai multe generații crescute înainte, în timpul și după comunism. Pattern-ul pare să se destrame abia în ultimii ani, deoarece, din fericire, metode de parenting se dezvoltă în conformitate cu necesitățile emoționale a copiilor, metode care nu se limitează la orgoliul fragil al părinților care nu au învățat să iubească, și nu au fost iubiți la rândul lor.