Pattern - expresia unei frustrări - la Festivalul de Teatru Piatra Neamţ, 2021

Pattern este un nou spectacol despre conflictul dintre generaţii, adus într-un postprezent al rememorărilor afective. Problematica refulărilor de tot felul este proiectată pe fondul sensibilităţii rănite a insului introvertit, vulnerabil, dubitativ, marcat de inaderenţa şi inapetenţă la o realitate ostilă, mutilată de destin. Neîncrederea în lumea exterioară din jurul său se suprapune peste neîncrederea în el însuşi. În monodrama Pattern, producţie a Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, paşii spre interioritatea personajului se fac timid, cu empatică prudenţă, în deplină concordanţă cu mijloacele scenice folosite (decor minimalist, ecleraj clar-obscur, voci din off, panouri luminate, sonorizare discretă). O acomodare cu întunericul scenei este minuţios pregătită şi chiar prelungită insidios. În direcţia devoalării treptate a conflictelor intime din sufletul personajului merge textul şi pretextul scenic imaginat de Daniel Chirilă şi interpretat de Daniel Beşleagă, în sincronizare perfectă privind tema abordată. Dublarea lui t din titlu trimite spre un "model" arhetipal, dar poate fi şi un joc ce include sigla teatrului unde s-a realizat spectacolul (premiera la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ - TT - a avut loc în 5 februarie 2021).

Pattern este aşadar un one-man show de profunditatea unei analize tăioase, severe, în tainiţele eului răscolit de neîmpliniri şi dureri nevindecate. O biografie emoţionantă, sumbră pe alocuri, extrasă din multitudinea de vieţi schilodite, trăite sub totalitarism, iese la suprafaţă din negura trecutului. Accentul însă cade pe drama familială, frământarea interioară, nu pe critica regimului politic în care a copilărit insul problematic. Astfel că nemulţumirile personajului se îndreaptă spre tatăl absent, judecat prin prisma unui radicalism etic în spatele căruia palpită duios şi trist armonia familială absentă şi ea din cataloagele convieţuirii în normalitate. Este un monolog de un dramatism exacerbat, întors pe toate feţele de abila decantare a frazelor de Daniel Beşleagă. Actorul îmbracă nuanţat mărturisirile personajului în frisonante răbufniri de revoltă mocnită, care exprimă frustrarea celui crescut la orfelinat, departe de căldura familială şi dragostea paternă. Închegat din secvenţe aparent disparate, discursul primeşte coerenţă, devine comprehensibil în totalitate. Un punct dramatic al evocărilor este marcat în spectacol prin spargerea unui bec "aprins" pe scândura scenei, unul din cele multe risipite, poate ironic, spre a sugera un drum sinuos prin pâcla căutărilor. Revolta copilului abandonat (cu tată, dar orfan) se îndreaptă exclusiv spre părintele perceput psihanalitic drept duşman şi obstacol în calea realizării lui. Complexitatea dezvăluirilor se întemeiază pe reiterarea filierei complexului oedipian îndreptat spre blocaj emoţional, suferinţă şi nedeterminare în spaţiul raporturilor tată / fiu.

Un profil al părintelui absent se construieşte din frânturi de fraze cu substrat rememorativ. Evocări repulsive, atinse de ură şi dispreţ, amintiri legate în lanţ, desprinse unele din altele, expieri înăbuşite în clocot resentimentar. Om al muncii în regimul comunist, tatăl pare a fi aderat sincer la ideologia impusă, a fi mers în pas cu trebuinţele timpului, interzicând copiilor să meargă la biserică, dar neînstare să asigure traiul copiilor, îi trimite la orfelinat. De unde răceala şi dispreţul faţă de un părinte în egală măsură autoritar şi indiferent. După accidentul de muncă, tatăl agonizează pe un pat de spital, adâncind distanţa dintre ei, chiar dacă, după instalarea regimului democratic, tatăl permite fiului să meargă la biserică. Este o derogare ce nu-şi mai găseşte rostul, vine prea târziu şi sancţionarea ei nu întârzie să fie enunţată cu o urmă de regret. Deplina "victorie" a fiului asupra părintelui "duşman" devine evidentă abia când se plimbă cu urna cu cenuşa tatălui sub braţ, amăgindu-şi singurătatea şi încercând o reconciliere finală.

De mare efect sunt panourile dreptunghiulare, realizate de Mihai Păcurar, luminate constant şi contrastant pe fondul întunecat al scenei, reprezentând o fotografie din copilărie, un cer albastru care anunţă seninătatea râvnită, mobila frustrantă dintr-un interior inospitalier, milieul aşezat pe această mobilă, pigmentaţia pielii în grospan ca zid impenetrabil spre interioritatea fiinţei. Muzica live a lui Paul-Ovidiu Cosovanu însoţeşte discret şi empatic frământările exhibate ale personajului.

Ca structura tematică ce îmbracă axiologia afectelor dureroase ale frustrării, discursul teatral numit simplu Pattern merge pe linia Scrisorii către tata a lui Franz Kafka sau a filmului din 1970, N-am cântat niciodată pentru tata / I Never Sang for My Father, în regia lui Gilbert Cates (cu Gene Hackman în rolul fiului), ca să amintesc doar două din trimiterile posibile la acest nucleu epic major. Desigur, nuanţările din Pattern, particularizările şi localizările spaţio-temporale dau suflu specific spectacolului, asigurându-i o viaţă proprie binemeritată în memoria spectatorilor. Nemaivorbind că în frământările personajului se pot recunoaşte o serie de oameni care au trăit în totalitarism frustrări şi emoţii asemănătoare.