Să facem bani! - Cartoforii

Bonus. Prime. Mărire. "Ce ți-au dat la evaluare: cash sau acțiuni?". Burse. Cotații. Bitcoin. "Tu cum mai faci bani?". Bani. Repede. Mulți. Bani. Bani. Bani. Mulți. Mulți. Mulți.

Gogol a scris Cartoforii / Jucătorii de cărți (titlurile diferă în funcție de traducere) în prima jumătate a secolului 19 (premiera absolută se pare că a avut loc la Moscova, în februarie 1943). Ionuț Caras a înscenat-o la Naționalul clujean la 178 de ani distanță. În martie 2020, textul a fost, de asemenea, pus în scenă de Zalán Zakariás la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe. Versiunea covăsneană a existat, până acum, și pe scenă de câteva ori. Cea clujeană trăiește, momentan, doar în format online (adică, pe românește, într-un format de teatru tv impecabil filmat pe scenă, transmis pe Internet, nu pe tv, pentru că, nu-i așa, canalele tv locale au lucruri mult mai bune de oferit audiențelor lor).

Versiunea clujeană a fost numită, jucăuș, de regizorul său (pe pagina-i de FB) "acest Ocean's Eleven rusesc". Mă rog, nu sunt ei chiar 11 și nici profilul lui Danny Ocean nu se desprinde prea limpede din colectivul țeparilor, dar comparația e bună și ea poate explica, pe undeva, popularitatea recentă a acestui text aproape multisecular.

Așadar și prin urmare, un tânăr și energic boier rus, Iharev (Mihai-Florian Nițu, genul de actor a cărui siguranță de sine și capacitate de a reține atenția spectatorului te fac să-i cauți degrabă biografia și să-ți reproșezi, apăsat, că nu știai nimic despre el), e pus pe căpătuială rapidă. Omul nu s-ar zice că duce lipsă de bani (are vreo 80k ruble la purtător), dar vrea mai mulți. Vrea să dea lovitura. Și o dă!

La aproape 180 de ani distanță de la scriere, e posibil ca textul lui Gogol să ridice oarece probleme de adaptare la context. Să pară oleacă prea naiv, oleacă prea lung. Ionuț Caras simte pericolele și mută în consecință. Ritmul e rapid, poantele meta-textuale abundente (unele mai evidente, altele mai subtile, după cum și trimiterile la alte opere de Gogol, realizate la nivel de scenografie (creată de Zsófia Gábor) sau de replici, sunt mai limpezi sau mai greu detectabile), actorii sunt brici / spirt / fix ca-n Ocean's, fiecare cu propria-i personalitate, rapid și impecabil conturate).

În plus, pentru că în critica de specialitate i s-a reproșat acestui text lipsa unei anume specificități gogoliene (elementele de absurd și / sau supranatural, marcă înregistrată a marelui rus, cam lipsesc), Caras și-a luat deșteapta libertate de a adăuga oarece replici, situații & imagini (cu precădere de plan secund) și, mai ales, un personaj mut (Irina Wintze), cu mască (nu, nu din cele la zi) și coadă (din cele mereu la zi).

Cu dânsul se așază la povești Iharev la finalul tărășeniei, atunci când pofta-i de (bonusuri, măriri, acțiuni, cripto-monezi) înavuțire își produsese efectele. La acel moment, spectacolul clujean propune un monolog înghițit, treptat, de muzică (element vital și valoros de-a lungul întregului spectacol) ce aruncă asupra întregii derulări a faptelor o anumită aură. Dar dacă totul n-a fost decât o...? E doar o posibilitate, nu e nimic sigur, cum ziceam, muzica înghite proza.

În esență, Cartoforii e un spectacol de public, de sală mare, de vremuri când teatrele sunt deschise și pline. Și e foarte bine, și optimist, și dătător de speranță ca e așa. Undeva, într-un colț de pagină, Cartoforii al lui Caras e și un spectacol în care pedepsirea lăcomiei capătă și alte nuanțe, oarecum mai personale.

Cu dracul, întâlnirile sunt, în general, one to one, nu în grupuri mari. Pe scenă, el poate avea, pentru rapidă identificare, coadă. În intimitatea fiecăruia, el se poate strecura printre acte adiționale și extrase de cont. Cel mai adesea, nebăgat în seamă.