Să facem bani! - Cartoforii

Bonus. Prime. Mărire. "Ce ţi-au dat la evaluare: cash sau acţiuni?". Burse. Cotaţii. Bitcoin. "Tu cum mai faci bani?". Bani. Repede. Mulţi. Bani. Bani. Bani. Mulţi. Mulţi. Mulţi.

Gogol a scris Cartoforii / Jucătorii de cărţi (titlurile diferă în funcţie de traducere) în prima jumătate a secolului 19 (premiera absolută se pare că a avut loc la Moscova, în februarie 1943). Ionuţ Caras a înscenat-o la Naţionalul clujean la 178 de ani distanţă. În martie 2020, textul a fost, de asemenea, pus în scenă de Zalán Zakariás la Teatrul Tamási Áron din Sfântu Gheorghe. Versiunea covăsneană a existat, până acum, şi pe scenă de câteva ori. Cea clujeană trăieşte, momentan, doar în format online (adică, pe româneşte, într-un format de teatru tv impecabil filmat pe scenă, transmis pe Internet, nu pe tv, pentru că, nu-i aşa, canalele tv locale au lucruri mult mai bune de oferit audienţelor lor).

Versiunea clujeană a fost numită, jucăuş, de regizorul său (pe pagina-i de FB) "acest Ocean's Eleven rusesc". Mă rog, nu sunt ei chiar 11 şi nici profilul lui Danny Ocean nu se desprinde prea limpede din colectivul ţeparilor, dar comparaţia e bună şi ea poate explica, pe undeva, popularitatea recentă a acestui text aproape multisecular.

Aşadar şi prin urmare, un tânăr şi energic boier rus, Iharev (Mihai-Florian Niţu, genul de actor a cărui siguranţă de sine şi capacitate de a reţine atenţia spectatorului te fac să-i cauţi degrabă biografia şi să-ţi reproşezi, apăsat, că nu ştiai nimic despre el), e pus pe căpătuială rapidă. Omul nu s-ar zice că duce lipsă de bani (are vreo 80k ruble la purtător), dar vrea mai mulţi. Vrea să dea lovitura. Şi o dă!

La aproape 180 de ani distanţă de la scriere, e posibil ca textul lui Gogol să ridice oarece probleme de adaptare la context. Să pară oleacă prea naiv, oleacă prea lung. Ionuţ Caras simte pericolele şi mută în consecinţă. Ritmul e rapid, poantele meta-textuale abundente (unele mai evidente, altele mai subtile, după cum şi trimiterile la alte opere de Gogol, realizate la nivel de scenografie (creată de Zsófia Gábor) sau de replici, sunt mai limpezi sau mai greu detectabile), actorii sunt brici / spirt / fix ca-n Ocean's, fiecare cu propria-i personalitate, rapid şi impecabil conturate).

În plus, pentru că în critica de specialitate i s-a reproşat acestui text lipsa unei anume specificităţi gogoliene (elementele de absurd şi / sau supranatural, marcă înregistrată a marelui rus, cam lipsesc), Caras şi-a luat deşteapta libertate de a adăuga oarece replici, situaţii & imagini (cu precădere de plan secund) şi, mai ales, un personaj mut (Irina Wintze), cu mască (nu, nu din cele la zi) şi coadă (din cele mereu la zi).

Cu dânsul se aşază la poveşti Iharev la finalul tărăşeniei, atunci când pofta-i de (bonusuri, măriri, acţiuni, cripto-monezi) înavuţire îşi produsese efectele. La acel moment, spectacolul clujean propune un monolog înghiţit, treptat, de muzică (element vital şi valoros de-a lungul întregului spectacol) ce aruncă asupra întregii derulări a faptelor o anumită aură. Dar dacă totul n-a fost decât o...? E doar o posibilitate, nu e nimic sigur, cum ziceam, muzica înghite proza.

În esenţă, Cartoforii e un spectacol de public, de sală mare, de vremuri când teatrele sunt deschise şi pline. Şi e foarte bine, şi optimist, şi dătător de speranţă ca e aşa. Undeva, într-un colţ de pagină, Cartoforii al lui Caras e şi un spectacol în care pedepsirea lăcomiei capătă şi alte nuanţe, oarecum mai personale.

Cu dracul, întâlnirile sunt, în general, one to one, nu în grupuri mari. Pe scenă, el poate avea, pentru rapidă identificare, coadă. În intimitatea fiecăruia, el se poate strecura printre acte adiţionale şi extrase de cont. Cel mai adesea, nebăgat în seamă.