După un an de pandemie... - Cartoforii

Mi-a fost dor de teatru, de rumoarea calmă din sala de spectacol dinaintea ridicării cortinei, de parfumul femeilor elegante din stal, de genunchii împinşi în spătarul scaunului de cel aşezat în spatele meu (ghinion uitat), de aplauzele spontane ale publicului, de foaierul îmbietor la discuţii din pauză, de luminile rampei care te transpun în lumea de vis a artei...
 
 Şi ziua aceasta a venit până la urmă... ca să constat că râvna de joc a actorilor a rămas aceeaşi, că unii s-au mai îngrăşat, alţii au adăugat riduri pe faţă sau nu se mai mişcă la fel de agili pe scenă. Ca să constat că cei buni sunt la fel de strălucitori iar cei slabi îşi trag după ei, pe mai departe, mediocritatea.

Pregătit şi prezentat online cu luni în urmă, spectacolul cu piesa Cartoforii de Nikolai Gogol transmite o undă de tristeţe abia sesizabilă la întâlnirea cu publicul aşezat fizic, efectiv, în sala de spectacol. E tristeţea întârzierii aşteptatei dorinţi, greu de transformat în bucuria reîntâlnirii. Publicul nu a ieşit încă din era glaciaţiunii pandemice (o eră întunecată a fost, nu un an!) şi aplaudă încă sfios şi numai la final, deşi râde înfundat la comicăriile de pe scenă. Se pare că teama virusologică n-a trecut încă şi ea retează entuziasmul.

Drama "înşelătorului înşelat" e trasă în fire colorate de umor străveziu de Ionuţ Caras, regizorul spectacolului. Realismul gogolian pune în evidenţă puterea diabolică a banului, ca şi la Balzac de pildă, pentru că acolo unde este vorba despre bani îşi vâră coada şi dracul. Ionuţ Caras chiar îl aduce pe scenă, riscând dezechilibrarea limbajului. Ieşind din cadrul unui realism frust, regizorul apelează la un personaj mut, simbolic, interpretat de Irina Wintze, ce se mişcă viclean printre "cartofori" şi numai spre final îşi dezvăluie forţa malefică, dezvelindu-şi discret coada diavolească. Inteligentă şi sugestivă găselniţă.

În rest, regizorul marşează energic pe abilităţile din jocul actorilor, care sunt mai mult sau mai puţin evidente. Stăruitor în a convinge se arată Mihai-Florian Niţu în Iharev, protagonistul tragi-comic al acţiunii. Spre apatic evoluează Petre Băcioiu în Gavruşca, servitorul lui Iharev. Implicat firesc în potlogăria pusă la cale de cărţari şi omniprezent pe scenă pare a fi mereu excelentul Matei Rotaru în Uteşitelnîi. Miron Maxim nu reuşeşte să depăşească o stare de rigiditate congenitală interpretându-l pe "neamţul" Krugel. În ciuda prezenţei fizice foarte nimerite spre a înfăţişa excrocul patentat, prestaţia lui Cosmin Stănilă în Şvohnev lasă de dorit. Cornel Răileanu e de-a dreptul fermecător în rolul bătrânului Glov iar Radu Dogaru în Glov, "fiul său", surpinde prin componentele milităreşti haiose atribuite personajului. Ruslan Bârlea în funcţionarul corupt Zamuhrâşkin nu mai surprinde, ci bifează o tipologie de personaj care i se potriveşte de minune. Nu în ultimul rând, giumbuşlucurile lui Cristian Grosu atrag simpatia publicului.

Scenografia propusă de Zsófia Gábor încadrează, prin pereţi masivi cu încrustări în relief, un spaţiu al desfăşurărilor în stil realist, sobru, clasicizant în ansamblu. Eclerajul asigurat de Jenel Moldovan se menţine în acelaşi registru. Bine că "pereţii minunaţi" nu ajung să fie mânjiţi cu sângele virtualului sinucigaş Glov, care joacă farsa pungăşirii. Poate că unele scene, precum cele ale jocului de cărţi, trebuiau mai bine lucrate, dar asta nu împiedică pe nimeni să meargă la Cartoforii şi să aplaude un spectacol bine închegat, după atâta timp când scena s-a răcit de neîntrebuinţare.