După un an de pandemie... - Cartoforii

Mi-a fost dor de teatru, de rumoarea calmă din sala de spectacol dinaintea ridicării cortinei, de parfumul femeilor elegante din stal, de genunchii împinși în spătarul scaunului de cel așezat în spatele meu (ghinion uitat), de aplauzele spontane ale publicului, de foaierul îmbietor la discuții din pauză, de luminile rampei care te transpun în lumea de vis a artei...
 
 Și ziua aceasta a venit până la urmă... ca să constat că râvna de joc a actorilor a rămas aceeași, că unii s-au mai îngrășat, alții au adăugat riduri pe față sau nu se mai mișcă la fel de agili pe scenă. Ca să constat că cei buni sunt la fel de strălucitori iar cei slabi își trag după ei, pe mai departe, mediocritatea.

Pregătit și prezentat online cu luni în urmă, spectacolul cu piesa Cartoforii de Nikolai Gogol transmite o undă de tristețe abia sesizabilă la întâlnirea cu publicul așezat fizic, efectiv, în sala de spectacol. E tristețea întârzierii așteptatei dorinți, greu de transformat în bucuria reîntâlnirii. Publicul nu a ieșit încă din era glaciațiunii pandemice (o eră întunecată a fost, nu un an!) și aplaudă încă sfios și numai la final, deși râde înfundat la comicăriile de pe scenă. Se pare că teama virusologică n-a trecut încă și ea retează entuziasmul.

Drama "înșelătorului înșelat" e trasă în fire colorate de umor străveziu de Ionuț Caras, regizorul spectacolului. Realismul gogolian pune în evidență puterea diabolică a banului, ca și la Balzac de pildă, pentru că acolo unde este vorba despre bani își vâră coada și dracul. Ionuț Caras chiar îl aduce pe scenă, riscând dezechilibrarea limbajului. Ieșind din cadrul unui realism frust, regizorul apelează la un personaj mut, simbolic, interpretat de Irina Wintze, ce se mișcă viclean printre "cartofori" și numai spre final își dezvăluie forța malefică, dezvelindu-și discret coada diavolească. Inteligentă și sugestivă găselniță.

În rest, regizorul marșează energic pe abilitățile din jocul actorilor, care sunt mai mult sau mai puțin evidente. Stăruitor în a convinge se arată Mihai-Florian Nițu în Iharev, protagonistul tragi-comic al acțiunii. Spre apatic evoluează Petre Băcioiu în Gavrușca, servitorul lui Iharev. Implicat firesc în potlogăria pusă la cale de cărțari și omniprezent pe scenă pare a fi mereu excelentul Matei Rotaru în Uteșitelnîi. Miron Maxim nu reușește să depășească o stare de rigiditate congenitală interpretându-l pe "neamțul" Krugel. În ciuda prezenței fizice foarte nimerite spre a înfățișa excrocul patentat, prestația lui Cosmin Stănilă în Șvohnev lasă de dorit. Cornel Răileanu e de-a dreptul fermecător în rolul bătrânului Glov iar Radu Dogaru în Glov, "fiul său", surpinde prin componentele militărești haiose atribuite personajului. Ruslan Bârlea în funcționarul corupt Zamuhrâșkin nu mai surprinde, ci bifează o tipologie de personaj care i se potrivește de minune. Nu în ultimul rând, giumbușlucurile lui Cristian Grosu atrag simpatia publicului.

Scenografia propusă de Zsófia Gábor încadrează, prin pereți masivi cu încrustări în relief, un spațiu al desfășurărilor în stil realist, sobru, clasicizant în ansamblu. Eclerajul asigurat de Jenel Moldovan se menține în același registru. Bine că "pereții minunați" nu ajung să fie mânjiți cu sângele virtualului sinucigaș Glov, care joacă farsa pungășirii. Poate că unele scene, precum cele ale jocului de cărți, trebuiau mai bine lucrate, dar asta nu împiedică pe nimeni să meargă la Cartoforii și să aplaude un spectacol bine închegat, după atâta timp când scena s-a răcit de neîntrebuințare.