"În întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor"
(Matei, 8:12)
Jocul de cuvinte din titlu nu se vrea înşelător. Taman ce un episod din proiectul Hektomeron[1] m-a avertizat: "Înşelătorul este la mila celui pe care îl înşală"[2]. Iar Boccaccio mai zice într-un loc despre chipul aparent inocent, dar ascunzând un trişor[3]. Pentru că despre această speţă e vorba aici. Chiar dacă spectacolul se numeşte Cartoforii, producţie a Teatrului Naţional din Cluj, folosind un cuvânt care, la rigoare, nu presupune înşelătoria. Titlul original al piesei, Jucătorii ('de cărţi' - se asociază implicit), este şi mai general. E drept, istoric e vorba mai degrabă de percepţia mizei băneşti, de unde şi abundenţa experienţelor ispititoare ale înşelăciunii. M-am jucat cu proverbul care defineşte perfect intriga imaginată de dramaturg, Nikolai Gogol, tocmai pentru că Ionuţ Caras, regizorul, a adus un tribut autorului ucrainean, plasând nu doar un uriaş tablou al acestuia, pe un perete, ci şi un la fel de uriaş nas, vizavi (nemaivorbind de invocarea mantalei, de cuvinte sau fraze preluate din Jurnalul unui nebun, din Suflete moarte etc).
Scenografia semnată de Zsófia Gábor descrie spaţiul de joc drept spaţiu al vieţii noastre. Cu trei portaluri de circulaţie, fără uşi, libere. Al patrulea e pentru noi, spectatorii.
Nasul butaforic nu e doar o simplă reverenţă, ci un element esenţial în relaţiile celor de pe scenă. Iharev, personajul principal, aminteşte, în primul dintre consistentele monologuri care dau greutate spectacolului: "simţul este un mare atú". Iar nasul este, simbolic, asociat capacităţii de a desluşi structura intimă a unui preopinent, a unei atitudini a acestuia. Fie din postura celui care vrea să trişeze, fie din cea a posibilei victime. Paradoxal, Iharev insistă pe ştiinţă şi studiu al reacţiilor umane, atât în febrilitatea, la limita firescului, din efuziunile asocierii cu cei ce vruseseră să-l lefterească, cât şi în vanitoasa exuberanţă a unui prematur câştigător, ce nu presimte fatalul deznodământ. Doar că privirea pe care o aruncă, la începutul poveştii, către uriaşul nas, e doar a unei mirări de-o clipă. E aproape greu de crezut că a putut fi păcălit atât de uşor, mai ales că înşelătorii au o prestaţie vizibil neacoperită de poveştile cu care se laudă. Iharev pare a se pierde pe sine de unul singur, printr-o uluitoare abandonare a propriei filosofii. De la început şi până la sfârşit spectacolul se sprijină pe forţa de joc a lui Mihai Niţu. Este un adevărat recital actoricesc, consolidat, desigur, de o echipă de parteneri scenă. Dar energiile par inegale. Krugel este interpretat de Miron Maxim cu o aparentă detaşare. Tot fiind o întruchipare de militar german, execută ce-i revine de executat, ca o intervenţie din exterior urmată de o retragere.
Şvohnev i-a revenit lui Cosmin Stănilă, un rol uşor ingrat, de unde o aparentă neasumare. Pus în situaţia să inventeze o poveste, în asaltarea lui Iharev, o face cu aplomb la vedere, dar fără implicarea menită să convingă un necunoscut. Are parte şi de o versificaţie uşoară: "Suntem o legendă vie / Dar lumea nu ştie / Am ştiut să ne impunem / Şi-n vârful piramidei să rămânem", o excepţie într-un demers de foarte bună amplificare a textului gogolian. Îşi îngroaşă vocea, la un moment dat, are şi o reuşită când inserează secvenţa de realitate, extrasă din poveste, a unui actor nevoit să nu joace mult timp, iar când, în fine, are oportunitatea, joacă prost. Tot lui îi revine şi o altă secvenţă, foarte interesantă, a regulilor impuse de societate, pornind de la cazuri izolate. În spectacol e vorba de cele ivite din împiedicările unor bătrâni, dar replica, deşi trece repede, are o încărcătură de meditat.
Partea consistentă a demersului de a întinde capcana pentru Iharev îi revine lui Uteşitelnîi, aşa cum îl joacă Matei Rotaru. O face şi el, cumva, la limita credibilităţii, dar cu o varietate mai mare de expresivităţi şi cu o mobilitate mai aproape de arta unui prestidigitator. În limba română se pierd sonorităţile numelor pe care le-a ales Gogol personajelor sale. Dacă în cazul celor doi prezentaţi drept tată şi fiu, cu numele de familie Glov, prenumele sunt interschimbate (Mihail Alexandrovici şi Alexandr Mihailovici), publicul român fiind mai puţin familiarizat cu patronimicele ruseşti, Uteşitelnîi e cu trimitere la o consolare, o refacere în convalescenţă. Dar aşa cum îl construieşte Matei Rotaru este o sprintenă decuplare a victimei de la realitate, cu o mască aproape de inocenţă. Ceea ce este de mare impact în spectacol se dovedeşte chipul său din scena finală. Toată disperarea lui Iharev este urmărită de un zâmbet sardonic, inflexibil, dureros tocmai prin asta. Toţi cei implicaţi în poveste păşesc în scenă, martori ai căderii lui Iharev, dar dintre toate măştile, a lui Matei Rotaru este cea obsedantă.
Într-un fel, taman asta îmi pare a fi expresia diavolului, amintindu-mi de imaginea în doar două dimensiuni ce aluneca într-un plan secund în The Passion of the Christ al lui Mel Gibson. Iar ceea ce vedem ca reprezentare a celui de ocolit ţine mai mult de imaginarul cultural, o instanţă cu menire morală. Ionuţ Caras inventează acest personaj cu îndreptăţire. Atât prin referinţele din textul original cât şi prin construcţia ideatică a spectacolului. Dacă la personajul lui Cosmin Stănilă vedem pantofi diferiţi, la cel al Irinei Wintze, fără vreo replică, avem asimetria braţelor (mănuşa roşie fiind obsesivă). Un joc fascinant prin alunecarea prin scenă, gesturile de un continuum al lentorii, privirea impenetrabilă, într-un machiaj admirabil, trupul cocârjat, o sumă de asimetrii semnificative. Multe replici cu pomenirea necuratului sunt urmate de sunete menite să atragă atenţia asupra unui presupus controlor atotputernic. Paradoxal, deşi chipul Irinei Wintze este o mască, ea transmite mereu câte ceva. Şi adesea chiar ceea ce ţine de omenesc, o reflexie a stării unui personaj, o lehamite ori chiar compasiune sau plictisită îngăduinţă. Cu briciul în mână, la gâtul lui Iharev, execută un bărbierit aproape metaforic. Pe final îşi îngăduie gestul de a se întinde pe canapea, aidoma unei recompense pentru efort, cu coada, pentru prima oară, delicat expusă deoparte.
Personajele 'mici' sunt foarte 'vizibile'. Petre Băcioiu face un fel de Firs cu mobilitate sporită, mai alunecos, mai caragialian. "Dacă nu curge, pică", se bucură Gavriuşka în lungile deplasări alături de stăpânul său, strângând copeicile pentru a le duce acasă. Aparenţa de masivitate se însoţeşte cu vivacitatea de replică în descrierea nonşalantă a lui Iharev şi a banilor săi. Pentru ca la invocarea, cu un dram de reproş, mai degrabă din ignoranţă decât din rea voinţă, a bucăţii de mămăligă ce i-a fost asigurată, să ridice din umeri. Este acest gest, scurt şi rece, de o implacabilă morală a vieţii. Caragialian este şi Cristian Grosu, mai aproape de un Pristanda. La el e un melanj fastuos de ingrediente din jocul unor personaje de acest tip, costumaţia fiind ea însăşi un semn al abundenţei. Alexei intră în galeria de personaje secundare create de actor, mereu cu prospeţime. Cu vioiciune în priviri, onctuozitate în negocierea cu Iharev, mici gesturi de Sganarelle, când crede că nu este văzut, pivotul unei farse interpretabile în cheie justiţiară.
Zamuhrîşkin, alt nume ce-şi pierde sonoritatea în afara limbii ruse, este jucat de Ruslan Bârlea cu un comic accentuat pe grimase şi priviri. Ca o arie bufă într-un act dramatic, strângând la piept o servietă ca simbol al funcţionarului corupt, orientează gesturile celorlalţi, într-o scenă în care se estompează trama cursei puse la cale şi se evidenţiază 'dansul' intereselor. Intră în scenă pe un cor de lătrături ce sancţionează un caracter şi polarizează atenţia tuturor, înghesuindu-l pe canapeaua ca o barcă supraîncărcată.
Cornel Răileanu, în Glov senior, are un recital ce inserează un Dandanache elegant, reevaluat la final, când este deconspirată înscenarea. Implicarea sa este cea mai plauzibilă într-o asemenea cacealma rafinată. Cumva în contrast este prima apariţie a lui Radu Dogaru în presupusul Glov junior. Rol dificil, dus spre mimarea unei beizadele, cu un amestec de inocenţă şi ignoranţă, cu un comportament complementar celui al falsului tată. La a doua apariţie este natural, simplu, declanşând drama cu propria criză.
Tot ce fusese uşuratic şi volatil în poveste, în spectacol, dispare ca prin farmec. Ca la demonstraţia de măiestrie a unui prestidigitator (remarcabil aportul unui consultant abilitat, Florin Suciu). Ultimul sfert este dens şi închide perfect construcţia. Tot cu o dublă faţă. Atât ca ofrandă Thaliei şi muzei surori, Melpomene, cât şi obsesivului cuvânt "viceversa" rostit de Lefter Popescu în Două loturi. Mihai Niţu îşi duce personajul, pe negândite, spre acest final. Aparent ponderat şi atent, jucându-se cu preopinenţii săi (vezi, de exemplu, secvenţa propunerii de tutuire), înlăturând avertizorii de protecţie, precum un erou abandonând armura (înduioşătoare uitarea de sine în sincera scenă a cazaciocului), ne aduce, în fapt, pe noi alături de el. Pentru că, dacă privim la farsă, apoi noi înşine cădem în ea, descoperindu-ne compasiunea pentru înşelătorul înşelat.
"- Mulţumesc, prieteni!
- Pentru nimic."
Şi poţi simţi tristeţea neputincioasă la vederea celui ce încă nu realizează ce e cu el. Mai mult, perorează despre presupusa lui ştiinţă, încercând să anuleze acuza de şarlatanie. Pentru ca, în fapt, să ofere mai mult de o justificare, o privire crudă, cu adevărat aplicată sintagmei "simţ enorm şi văz monstruos", atâta vreme cât conchide: "dacă nu aş face-o, eu aş fi înşelat".
Viziunea lui despre lume şi progres pare uluitoare dar este asumată de unii. "Este nevoie de viclenie în lume" sună grotesc. Într-o spirală, "apare unul mai bandit ca tine". Şi concluzia se impune: "toţi sunt(em) nişte suflete moarte". Mizez pe această apropiere a spectatorului de Iharev pentru a-l face sa reflecteze la sensul moral al vieţii. Discursul lui acoperă mai multe paliere. Gura păcătosului adevăr grăieşte. Şi Mihai Niţu rosteşte cu un puternic aer de realitate prezentă: "Mi-e silă de ţara asta. Aici doar idioţii care nu ştiu să scriu, nu ştiu să citească, aceia care nu înţeleg nimic, care nu fac nimic, doar joacă cu cărţi din pachete de doi bani pentru un câştig de doi bani. Viaţă de nimic."
Discursul lui Iharev, în prima lui parte, oripilează, intrigă, atenţionează, propune reflecţie şi dialog. Include şi vorbele lui Evdokimov: "Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire. Din căscatul mare cât lumea va ieşi diavolul, aducând sare pentru existenţă: 'pasiunile ideologice' care vor zămisli o antropologie universală."
Şi toate cele grave, cu anvergură socială, se estompează în faţa dramei individului, indiferent de ceea ce a făcut el. Iharev nu are conştiinţa erorii sale fundamentale, dar suferinţa care-l fulgeră devine o axă de simetrie. Mihai Niţu declamă cu încredere în sine: "dacă vreau să mă duc la Petersburg, mă duc la Petersburg. Dacă vreau să mă duc la Moscova, mă duc la Moscova". Vanitatea se sfarmă şi, aidoma lui Lefter (etimologia conducându-ne spre familia cuvântului 'liber') Popescu, se sminteşte şi sfârşeşte în "viceversa": "dacă vreau să mă duc la Petersburg, mă duc la Moscova, dacă vreau să mă duc la Moscova, mă duc la Petersburg.". Şi totul se pierde într-o bolboroseală de cuvinte ce şi-au pierdut rostul dar, straniu, dobândesc un altul: "să n-ai niciun ban e ceva concret, e ceva palpabil, ceva ce poţi să laşi moştenire copiilor." Fondul sonor, care însoţeşte jocul mereu, devine puternic pe final, poate prea puternic, pe când vocea, fascinanta voce a lui Mihai Niţu, într-o rostire devenită clasică într-un prezent deconcertant, se stinge într-o ultimă evocare gogoliană: "Am uitat. Ar trebui să ţin un jurnal ca să ţin minte."
Teatrul Naţional din Cluj propune un spectacol perfect pentru ca publicul larg să reflecteze mai mult decât la jocul de noroc. Să o facă vizavi de propria abordare a relaţiei sociale. "Ştiind unde e lumina, vei înţelege unde e întunericul' (Alexander Blok)
Note:
1. Hektomeron este un proiect al Teatrului Naţional din Craiova de ilustrare a celor 100 de poveşti ale lui Boccaccio în 100 de scurte puneri în scenă a 100 de regizori din 100 de ţări, cu actorii teatrului craiovean. hektomeron.com
2. Citat din Decameronul, de Boccacio, Editura Minerva, 1975, traducerea Eta Boeriu ("lo 'ngannatore rimane a piè dello 'ngannato")
3. Decameronul, de Boccacio, Editura Minerva, 1975, traducerea Eta Boeriu ("Chi è reo, e buono è tenuto, può fare il male e non è creduto")