"În întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților"
(Matei, 8:12)
Jocul de cuvinte din titlu nu se vrea înșelător. Taman ce un episod din proiectul Hektomeron[1] m-a avertizat: "Înșelătorul este la mila celui pe care îl înșală"[2]. Iar Boccaccio mai zice într-un loc despre chipul aparent inocent, dar ascunzând un trișor[3]. Pentru că despre această speță e vorba aici. Chiar dacă spectacolul se numește Cartoforii, producție a Teatrului Național din Cluj, folosind un cuvânt care, la rigoare, nu presupune înșelătoria. Titlul original al piesei, Jucătorii ('de cărți' - se asociază implicit), este și mai general. E drept, istoric e vorba mai degrabă de percepția mizei bănești, de unde și abundența experiențelor ispititoare ale înșelăciunii. M-am jucat cu proverbul care definește perfect intriga imaginată de dramaturg, Nikolai Gogol, tocmai pentru că Ionuț Caras, regizorul, a adus un tribut autorului ucrainean, plasând nu doar un uriaș tablou al acestuia, pe un perete, ci și un la fel de uriaș nas, vizavi (nemaivorbind de invocarea mantalei, de cuvinte sau fraze preluate din Jurnalul unui nebun, din Suflete moarte etc).
Scenografia semnată de Zsófia Gábor descrie spațiul de joc drept spațiu al vieții noastre. Cu trei portaluri de circulație, fără uși, libere. Al patrulea e pentru noi, spectatorii.
Nasul butaforic nu e doar o simplă reverență, ci un element esențial în relațiile celor de pe scenă. Iharev, personajul principal, amintește, în primul dintre consistentele monologuri care dau greutate spectacolului: "simțul este un mare atú". Iar nasul este, simbolic, asociat capacității de a desluși structura intimă a unui preopinent, a unei atitudini a acestuia. Fie din postura celui care vrea să trișeze, fie din cea a posibilei victime. Paradoxal, Iharev insistă pe știință și studiu al reacțiilor umane, atât în febrilitatea, la limita firescului, din efuziunile asocierii cu cei ce vruseseră să-l lefterească, cât și în vanitoasa exuberanță a unui prematur câștigător, ce nu presimte fatalul deznodământ. Doar că privirea pe care o aruncă, la începutul poveștii, către uriașul nas, e doar a unei mirări de-o clipă. E aproape greu de crezut că a putut fi păcălit atât de ușor, mai ales că înșelătorii au o prestație vizibil neacoperită de poveștile cu care se laudă. Iharev pare a se pierde pe sine de unul singur, printr-o uluitoare abandonare a propriei filosofii. De la început și până la sfârșit spectacolul se sprijină pe forța de joc a lui Mihai Nițu. Este un adevărat recital actoricesc, consolidat, desigur, de o echipă de parteneri scenă. Dar energiile par inegale. Krugel este interpretat de Miron Maxim cu o aparentă detașare. Tot fiind o întruchipare de militar german, execută ce-i revine de executat, ca o intervenție din exterior urmată de o retragere.
Șvohnev i-a revenit lui Cosmin Stănilă, un rol ușor ingrat, de unde o aparentă neasumare. Pus în situația să inventeze o poveste, în asaltarea lui Iharev, o face cu aplomb la vedere, dar fără implicarea menită să convingă un necunoscut. Are parte și de o versificație ușoară: "Suntem o legendă vie / Dar lumea nu știe / Am știut să ne impunem / Și-n vârful piramidei să rămânem", o excepție într-un demers de foarte bună amplificare a textului gogolian. Își îngroașă vocea, la un moment dat, are și o reușită când inserează secvența de realitate, extrasă din poveste, a unui actor nevoit să nu joace mult timp, iar când, în fine, are oportunitatea, joacă prost. Tot lui îi revine și o altă secvență, foarte interesantă, a regulilor impuse de societate, pornind de la cazuri izolate. În spectacol e vorba de cele ivite din împiedicările unor bătrâni, dar replica, deși trece repede, are o încărcătură de meditat.
Partea consistentă a demersului de a întinde capcana pentru Iharev îi revine lui Uteșitelnîi, așa cum îl joacă Matei Rotaru. O face și el, cumva, la limita credibilității, dar cu o varietate mai mare de expresivități și cu o mobilitate mai aproape de arta unui prestidigitator. În limba română se pierd sonoritățile numelor pe care le-a ales Gogol personajelor sale. Dacă în cazul celor doi prezentați drept tată și fiu, cu numele de familie Glov, prenumele sunt interschimbate (Mihail Alexandrovici și Alexandr Mihailovici), publicul român fiind mai puțin familiarizat cu patronimicele rusești, Uteșitelnîi e cu trimitere la o consolare, o refacere în convalescență. Dar așa cum îl construiește Matei Rotaru este o sprintenă decuplare a victimei de la realitate, cu o mască aproape de inocență. Ceea ce este de mare impact în spectacol se dovedește chipul său din scena finală. Toată disperarea lui Iharev este urmărită de un zâmbet sardonic, inflexibil, dureros tocmai prin asta. Toți cei implicați în poveste pășesc în scenă, martori ai căderii lui Iharev, dar dintre toate măștile, a lui Matei Rotaru este cea obsedantă.
Într-un fel, taman asta îmi pare a fi expresia diavolului, amintindu-mi de imaginea în doar două dimensiuni ce aluneca într-un plan secund în The Passion of the Christ al lui Mel Gibson. Iar ceea ce vedem ca reprezentare a celui de ocolit ține mai mult de imaginarul cultural, o instanță cu menire morală. Ionuț Caras inventează acest personaj cu îndreptățire. Atât prin referințele din textul original cât și prin construcția ideatică a spectacolului. Dacă la personajul lui Cosmin Stănilă vedem pantofi diferiți, la cel al Irinei Wintze, fără vreo replică, avem asimetria brațelor (mănușa roșie fiind obsesivă). Un joc fascinant prin alunecarea prin scenă, gesturile de un continuum al lentorii, privirea impenetrabilă, într-un machiaj admirabil, trupul cocârjat, o sumă de asimetrii semnificative. Multe replici cu pomenirea necuratului sunt urmate de sunete menite să atragă atenția asupra unui presupus controlor atotputernic. Paradoxal, deși chipul Irinei Wintze este o mască, ea transmite mereu câte ceva. Și adesea chiar ceea ce ține de omenesc, o reflexie a stării unui personaj, o lehamite ori chiar compasiune sau plictisită îngăduință. Cu briciul în mână, la gâtul lui Iharev, execută un bărbierit aproape metaforic. Pe final își îngăduie gestul de a se întinde pe canapea, aidoma unei recompense pentru efort, cu coada, pentru prima oară, delicat expusă deoparte.
Personajele 'mici' sunt foarte 'vizibile'. Petre Băcioiu face un fel de Firs cu mobilitate sporită, mai alunecos, mai caragialian. "Dacă nu curge, pică", se bucură Gavriușka în lungile deplasări alături de stăpânul său, strângând copeicile pentru a le duce acasă. Aparența de masivitate se însoțește cu vivacitatea de replică în descrierea nonșalantă a lui Iharev și a banilor săi. Pentru ca la invocarea, cu un dram de reproș, mai degrabă din ignoranță decât din rea voință, a bucății de mămăligă ce i-a fost asigurată, să ridice din umeri. Este acest gest, scurt și rece, de o implacabilă morală a vieții. Caragialian este și Cristian Grosu, mai aproape de un Pristanda. La el e un melanj fastuos de ingrediente din jocul unor personaje de acest tip, costumația fiind ea însăși un semn al abundenței. Alexei intră în galeria de personaje secundare create de actor, mereu cu prospețime. Cu vioiciune în priviri, onctuozitate în negocierea cu Iharev, mici gesturi de Sganarelle, când crede că nu este văzut, pivotul unei farse interpretabile în cheie justițiară.
Zamuhrîșkin, alt nume ce-și pierde sonoritatea în afara limbii ruse, este jucat de Ruslan Bârlea cu un comic accentuat pe grimase și priviri. Ca o arie bufă într-un act dramatic, strângând la piept o servietă ca simbol al funcționarului corupt, orientează gesturile celorlalți, într-o scenă în care se estompează trama cursei puse la cale și se evidențiază 'dansul' intereselor. Intră în scenă pe un cor de lătrături ce sancționează un caracter și polarizează atenția tuturor, înghesuindu-l pe canapeaua ca o barcă supraîncărcată.
Cornel Răileanu, în Glov senior, are un recital ce inserează un Dandanache elegant, reevaluat la final, când este deconspirată înscenarea. Implicarea sa este cea mai plauzibilă într-o asemenea cacealma rafinată. Cumva în contrast este prima apariție a lui Radu Dogaru în presupusul Glov junior. Rol dificil, dus spre mimarea unei beizadele, cu un amestec de inocență și ignoranță, cu un comportament complementar celui al falsului tată. La a doua apariție este natural, simplu, declanșând drama cu propria criză.
Tot ce fusese ușuratic și volatil în poveste, în spectacol, dispare ca prin farmec. Ca la demonstrația de măiestrie a unui prestidigitator (remarcabil aportul unui consultant abilitat, Florin Suciu). Ultimul sfert este dens și închide perfect construcția. Tot cu o dublă față. Atât ca ofrandă Thaliei și muzei surori, Melpomene, cât și obsesivului cuvânt "viceversa" rostit de Lefter Popescu în Două loturi. Mihai Nițu își duce personajul, pe negândite, spre acest final. Aparent ponderat și atent, jucându-se cu preopinenții săi (vezi, de exemplu, secvența propunerii de tutuire), înlăturând avertizorii de protecție, precum un erou abandonând armura (înduioșătoare uitarea de sine în sincera scenă a cazaciocului), ne aduce, în fapt, pe noi alături de el. Pentru că, dacă privim la farsă, apoi noi înșine cădem în ea, descoperindu-ne compasiunea pentru înșelătorul înșelat.
"- Mulțumesc, prieteni!
- Pentru nimic."
Și poți simți tristețea neputincioasă la vederea celui ce încă nu realizează ce e cu el. Mai mult, perorează despre presupusa lui știință, încercând să anuleze acuza de șarlatanie. Pentru ca, în fapt, să ofere mai mult de o justificare, o privire crudă, cu adevărat aplicată sintagmei "simț enorm și văz monstruos", atâta vreme cât conchide: "dacă nu aș face-o, eu aș fi înșelat".
Viziunea lui despre lume și progres pare uluitoare dar este asumată de unii. "Este nevoie de viclenie în lume" sună grotesc. Într-o spirală, "apare unul mai bandit ca tine". Și concluzia se impune: "toți sunt(em) niște suflete moarte". Mizez pe această apropiere a spectatorului de Iharev pentru a-l face sa reflecteze la sensul moral al vieții. Discursul lui acoperă mai multe paliere. Gura păcătosului adevăr grăiește. Și Mihai Nițu rostește cu un puternic aer de realitate prezentă: "Mi-e silă de țara asta. Aici doar idioții care nu știu să scriu, nu știu să citească, aceia care nu înțeleg nimic, care nu fac nimic, doar joacă cu cărți din pachete de doi bani pentru un câștig de doi bani. Viață de nimic."
Discursul lui Iharev, în prima lui parte, oripilează, intrigă, atenționează, propune reflecție și dialog. Include și vorbele lui Evdokimov: "Nu războiul, ci plictiseala va fi cea care va duce lumea la pieire. Din căscatul mare cât lumea va ieși diavolul, aducând sare pentru existență: 'pasiunile ideologice' care vor zămisli o antropologie universală."
Și toate cele grave, cu anvergură socială, se estompează în fața dramei individului, indiferent de ceea ce a făcut el. Iharev nu are conștiința erorii sale fundamentale, dar suferința care-l fulgeră devine o axă de simetrie. Mihai Nițu declamă cu încredere în sine: "dacă vreau să mă duc la Petersburg, mă duc la Petersburg. Dacă vreau să mă duc la Moscova, mă duc la Moscova". Vanitatea se sfarmă și, aidoma lui Lefter (etimologia conducându-ne spre familia cuvântului 'liber') Popescu, se smintește și sfârșește în "viceversa": "dacă vreau să mă duc la Petersburg, mă duc la Moscova, dacă vreau să mă duc la Moscova, mă duc la Petersburg.". Și totul se pierde într-o bolboroseală de cuvinte ce și-au pierdut rostul dar, straniu, dobândesc un altul: "să n-ai niciun ban e ceva concret, e ceva palpabil, ceva ce poți să lași moștenire copiilor." Fondul sonor, care însoțește jocul mereu, devine puternic pe final, poate prea puternic, pe când vocea, fascinanta voce a lui Mihai Nițu, într-o rostire devenită clasică într-un prezent deconcertant, se stinge într-o ultimă evocare gogoliană: "Am uitat. Ar trebui să țin un jurnal ca să țin minte."
Teatrul Național din Cluj propune un spectacol perfect pentru ca publicul larg să reflecteze mai mult decât la jocul de noroc. Să o facă vizavi de propria abordare a relației sociale. "Știind unde e lumina, vei înțelege unde e întunericul' (Alexander Blok)
Note:
1. Hektomeron este un proiect al Teatrului Național din Craiova de ilustrare a celor 100 de povești ale lui Boccaccio în 100 de scurte puneri în scenă a 100 de regizori din 100 de țări, cu actorii teatrului craiovean. hektomeron.com
2. Citat din Decameronul, de Boccacio, Editura Minerva, 1975, traducerea Eta Boeriu ("lo 'ngannatore rimane a piè dello 'ngannato")
3. Decameronul, de Boccacio, Editura Minerva, 1975, traducerea Eta Boeriu ("Chi è reo, e buono è tenuto, può fare il male e non è creduto")