februarie 2021
Berliner
"Ich bin ein Berliner! / Sunt un berlinez!" Aşa afirma John F. Kennedy, cu mîndrie, în acea zi istorică de 26 iunie 1963, hotărît să apere libertatea Berlinului împotriva trupelor sovietice cotropitoare. Enclava minusculă a cîteva cartiere rămase democratice concentra în ea libertatea măreaţă a democraţiei.

Decenii după, undeva în România profundă, Silvestru Mocanu (Ion Sapdaru), un politician post-comunist, declară şi el, ca şi JFK, că este berlinez. Că şi el luptă pentru libertate şi idealuri.

Cu o mică, dar importantă diferenţă. Politicianul român nu vrea libertatea tuturor, democraţia lumii libere. Dorinţa lui este mult mai simplă şi personală: Mocanu luptă ca să rămînă el însuşi liber, nu societatea în care trăieşte. Urmărit de procurori pentru fapte de corupţie, vrea să scape la adăpostul imunităţii de europarlamentar.

Traversînd o cîmpie atît de izolată încît nu are nici semnal GSM, Silvestru Mocanu rămîne împotmolit împreună cu echipa de campanie, formată dintr-un asistent şi şofer. De pe cîmp apare Viorel (Ovidiu Crişan), un tractorist, care se oferă să îi tracteze pînă în cea mai apropiată localitate, Salonta, şi să îi găzduiască în propria casă. Lui Mocanu îi place locul şi se hotărăşte să îşi facă în continuare campanie de acolo.

Campania care urmează este un amestec bine dozat de umor balcanic şi critică post-comunistă. Zic "bine dozat" în primul rînd că hohotele de rîs nu ţîşnesc ca în filmele lui Kusturica, de exemplu. Aminteşte, mai degrabă, de A fost sau n-a fost? a lui Corneliu Porumboiu, de la care împrumută, de altfel, actorul principal, Ion Sapdaru.

Personajul interpretat de Sapdaru ar trebui să fie un om puternic. De fapt, el este un învins. Cariera sa politică nu mai are nici o legătură cu un proiect de anvergură (asta dacă a avut vreodată) şi se limitează la pararea hărţuielilor din partea presei. Echipa de campanie - în realitate un singur om (George Dometi) - este ineficace şi calpă. Deopotrivă fotograf oficial şi social media manager, acesta este convins că e un geniu machiavelic al strategiei politice cînd afirmă: "Imagini, nu vorbe! Asta vor oamenii"

Propria sa fiică (Ioana Chiţu) îl judecă şi îl critică de fiecare dată cînd are ocazia, deşi acceptă să păstreze aparenţele. Venind din capitală, apare îmbrăcată într-un paltonaş muştar, cu poşetă asortată, şi vom vedea că aceasta este de fapt culoarea partidului. Exemplul perfect în care moda se pliază pe politică. Despre ea, Mocanu afirmă, în cursul unui discurs, că îi este foarte dragă. Că pentru el viaţa de familie este extrem de importantă. În secvenţa imediat următoare, fiica îi pleacă însă spre Bucureşti, fără să-şi ia propriu-zis rămas bun, abandonîndu-l în pustietatea gării de provincie.

Contrastul dintre imaginea pe care este nevoit să o proiecteze şi propriile suferinţe reprezintă tema centrală a filmului. Costumaţia oficială a lui Mocanu indică tocmai această nepotrivire: un costum din materiale de calitate, dar nepotrivit pentru statura sa bondoacă şi supra-ponderală. Sapdaru însuşi reuşeşte să menţină o mină ursuză care semnalează însingurarea acestuia, dar şi o oarecare inadecvare a apariţiilor sale publice.

Conflictul eroului este menţinut şi printr-un montaj abrupt, care juxtapune sistematic secvenţele filmate de campanie din exterior - energice şi gălăgioase, pline de empatie prefăcute, cu cele de interior - triste, obosite, pline de o tăcere ursuză. Primele sunt planuri de ansamblu sau generale, în care Mocanu apare înconjurat de activişti de partid şi simpatizanţi, celelalte sunt planuri medii şi chiar gros-planuri de interior, care umanizează şi deconstruiesc personajele.

Mixajul de sunet al lui Alexandru Dumitru subliniază şi el sonor cezura dintre cele două linii feţe ale lui Mocanu (pe lîngă performanţa salutară că face inteligibil dialogul personajelor). De exemplu, după o secvenţă în care politicianul pozează ca fiind animat de fair-play într-un meci de fotbal amical, regizorul taie direct la un plan în care, în tăcere, toţi ai casei urmăresc filmuleţe cu aventurile extraconjugale ale contra-candidatului.

Tema secundă a filmului încearcă să devoaleze pînzele de păianjen care leagă politicienii corupţi de poporul de care aparţin şi care îi votează, popor care acţionează el însuşi după o etică dubioasă. Căci, chiar dacă lumina reflectoarelor cade pe Silvestru Mocanu, Viorel, gazda sa, reprezintă "omul din popor" la care face referire sloganul de campanie a lui Mocanu, şi, în ultimă instanţă, cel care aprobă şi sprijină modul acestuia de a face politică.

Viorel este personajul care se transformă în cursul poveştii. Erou secund, dar necesar, fostul tractorist intră în politică şi suferă degradări morale progresive în contact cu noul său şef. De la prima secvenţă a filmului, cînd încearcă să fure printr-o arătură mai puţin adîncă decît cea convenită, pînă la final, cînd comite fapte la limita legii electorale, pare să nu fie decît un singur pas. Iar pasul acesta îl face fără prea mari obiecţii de conştiinţă, care şi cum asta ar fi acceptat toată viaţa sa.

Într-un final, bineînţeles că Berliner (sau The Campaign, titlul în engleză fiind mai inspirat) rămîne o operă de ficţiune. Orice asemănare cu fapte sau personaje reale este pur întîmplătoare. Dar, cu toate acestea, Marian Crişan îşi construieşte atît de complex protagoniştii şi creeze întîmplări atît de credibile, încît ai putea să juri că filmul său este inspirat din fapte reale.

Regia: Marian Crişan Cu: Ion Sapdaru, Ovidiu Crișan, Sorin Cociş, Maria Junghietu, George Dometi, Petre Ghimbăşan, Eugen Ţugulea, Ion Ruşcuţ, Ioana Chiţu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus