Decenii după, undeva în România profundă, Silvestru Mocanu (Ion Sapdaru), un politician post-comunist, declară și el, ca și JFK, că este berlinez. Că și el luptă pentru libertate și idealuri.
Cu o mică, dar importantă diferență. Politicianul român nu vrea libertatea tuturor, democrația lumii libere. Dorința lui este mult mai simplă și personală: Mocanu luptă ca să rămînă el însuși liber, nu societatea în care trăiește. Urmărit de procurori pentru fapte de corupție, vrea să scape la adăpostul imunității de europarlamentar.
Traversînd o cîmpie atît de izolată încît nu are nici semnal GSM, Silvestru Mocanu rămîne împotmolit împreună cu echipa de campanie, formată dintr-un asistent și șofer. De pe cîmp apare Viorel (Ovidiu Crișan), un tractorist, care se oferă să îi tracteze pînă în cea mai apropiată localitate, Salonta, și să îi găzduiască în propria casă. Lui Mocanu îi place locul și se hotărăște să își facă în continuare campanie de acolo.
Campania care urmează este un amestec bine dozat de umor balcanic și critică post-comunistă. Zic "bine dozat" în primul rînd că hohotele de rîs nu țîșnesc ca în filmele lui Kusturica, de exemplu. Amintește, mai degrabă, de A fost sau n-a fost? a lui Corneliu Porumboiu, de la care împrumută, de altfel, actorul principal, Ion Sapdaru.
Personajul interpretat de Sapdaru ar trebui să fie un om puternic. De fapt, el este un învins. Cariera sa politică nu mai are nici o legătură cu un proiect de anvergură (asta dacă a avut vreodată) și se limitează la pararea hărțuielilor din partea presei. Echipa de campanie - în realitate un singur om (George Dometi) - este ineficace și calpă. Deopotrivă fotograf oficial și social media manager, acesta este convins că e un geniu machiavelic al strategiei politice cînd afirmă: "Imagini, nu vorbe! Asta vor oamenii"
Propria sa fiică (Ioana Chițu) îl judecă și îl critică de fiecare dată cînd are ocazia, deși acceptă să păstreze aparențele. Venind din capitală, apare îmbrăcată într-un paltonaș muștar, cu poșetă asortată, și vom vedea că aceasta este de fapt culoarea partidului. Exemplul perfect în care moda se pliază pe politică. Despre ea, Mocanu afirmă, în cursul unui discurs, că îi este foarte dragă. Că pentru el viața de familie este extrem de importantă. În secvența imediat următoare, fiica îi pleacă însă spre București, fără să-și ia propriu-zis rămas bun, abandonîndu-l în pustietatea gării de provincie.
Contrastul dintre imaginea pe care este nevoit să o proiecteze și propriile suferințe reprezintă tema centrală a filmului. Costumația oficială a lui Mocanu indică tocmai această nepotrivire: un costum din materiale de calitate, dar nepotrivit pentru statura sa bondoacă și supra-ponderală. Sapdaru însuși reușește să mențină o mină ursuză care semnalează însingurarea acestuia, dar și o oarecare inadecvare a aparițiilor sale publice.
Conflictul eroului este menținut și printr-un montaj abrupt, care juxtapune sistematic secvențele filmate de campanie din exterior - energice și gălăgioase, pline de empatie prefăcute, cu cele de interior - triste, obosite, pline de o tăcere ursuză. Primele sunt planuri de ansamblu sau generale, în care Mocanu apare înconjurat de activiști de partid și simpatizanți, celelalte sunt planuri medii și chiar gros-planuri de interior, care umanizează și deconstruiesc personajele.
Mixajul de sunet al lui Alexandru Dumitru subliniază și el sonor cezura dintre cele două linii fețe ale lui Mocanu (pe lîngă performanța salutară că face inteligibil dialogul personajelor). De exemplu, după o secvență în care politicianul pozează ca fiind animat de fair-play într-un meci de fotbal amical, regizorul taie direct la un plan în care, în tăcere, toți ai casei urmăresc filmulețe cu aventurile extraconjugale ale contra-candidatului.
Tema secundă a filmului încearcă să devoaleze pînzele de păianjen care leagă politicienii corupți de poporul de care aparțin și care îi votează, popor care acționează el însuși după o etică dubioasă. Căci, chiar dacă lumina reflectoarelor cade pe Silvestru Mocanu, Viorel, gazda sa, reprezintă "omul din popor" la care face referire sloganul de campanie a lui Mocanu, și, în ultimă instanță, cel care aprobă și sprijină modul acestuia de a face politică.
Viorel este personajul care se transformă în cursul poveștii. Erou secund, dar necesar, fostul tractorist intră în politică și suferă degradări morale progresive în contact cu noul său șef. De la prima secvență a filmului, cînd încearcă să fure printr-o arătură mai puțin adîncă decît cea convenită, pînă la final, cînd comite fapte la limita legii electorale, pare să nu fie decît un singur pas. Iar pasul acesta îl face fără prea mari obiecții de conștiință, care și cum asta ar fi acceptat toată viața sa.
Într-un final, bineînțeles că Berliner (sau The Campaign, titlul în engleză fiind mai inspirat) rămîne o operă de ficțiune. Orice asemănare cu fapte sau personaje reale este pur întîmplătoare. Dar, cu toate acestea, Marian Crișan își construiește atît de complex protagoniștii și creeze întîmplări atît de credibile, încît ai putea să juri că filmul său este inspirat din fapte reale.