N-am să discut nici premianții, aleși în urma numărării atente a voturilor de la sute și sute de profesioniști în domeniu de către alți profesioniști (consultanții de la PwC).
N-aș avea multe a spune nici despre eveniment, care a avut și glamour, și ștaif (depinde pe ce parte a baricadei calcurilor lingvistice te afli). Sclipiciul unor toalete îți lua ochii, alte alegeri vestimentare te făceau să clatini din cap, dar mai presus de toate era evidentă bucuria oamenilor se film să iasă din vizuinele lor pandemice. Un eveniment produs cu acea nonșalanță marca TIFF care ascunde, din nou, mult profesionalism și, sunt absolut convins, mult mai multe nopți nedormite decât cea de la after-party, unde zorii zilei i-au găsit pe organizatori schmooze-uind protector cu ultimii mohi... cheflii.
Am a vorbi doar despre trei momente în care mulți oameni (din sală și unii chiar de pe scenă) mi-au părut oarecum nepregătiți.
Momentul 1: MeToo. How about you?
Viorica Vodă a ales momentul, inoportun, spun unii, al aniversării a douăzeci de ani de la premiera filmului cu care s-a lansat pentru a arunca o bombă MeToo în Sala Mare. O mărturisire a unei experiențe personale dureroase ținută ascunsă timp de 20 de ani. Un apel către tânăra generație pentru o cinematografie mai puțin misogină. O provocare-în ambele sensuri-pentru cei prezenți.
Un moment pe cât de tensionat și stânjenitor (punctat de trei încercări anemice de dres busuiocul de pe scenă), pe atât de neașteptat și emoționant, în ce mă privește, cel puțin.
Acestea fiind spuse, lipsa de reacție a sălii mi-a relevat însă machisme inexpugnabile dinspre partea bărbătească și complicități păguboase dinspre cea femeiască.
Momentul 2: UsToo
Aceeași lipsă de reacție am remarcat și față de performance-ul activist al Katiei Pascariu, care a venit să-și revendice statueta pentru cea mai bună actriță flancată de două colege trans care trebuie c-au descumpănit aripa nu foarte tânără a elitei cinematografice românești prezente. Katia Pascariu a început prin a-i mulțumi Vioricăi Vodă și a observa că s-a trecut cam repede peste ceea ce a zis aceasta, pivotând apoi către un non sequitur, cum l-am văzut eu: o pledoarie pentru înlocuirea premiilor de actorie individuale cu unele colective în edițiile viitoare ale Galelor.
N-am putut să nu observ însă că presa de-a doua zi a citat-o pe Pascariu dar i-a ignorat cu grație anturajul de pe scenă, ceea ce a modificat subtil centrul de greutate al spuselor ei.
Intermezzo (nu neapărat necesar)
Dacă tot a fost protagonist în cele două filme "clasice" (vorba lui Nae Caranfil, a cărui anecdotă plasa calificativul "clasic" între "modest" și "prost") inspirat onorate anul ăsta - Secvențe (40 de ani) și Filantropica (20 de ani) -, organizatorii l-au invitat pe Mircea Diaconu să ia cuvântul de exact trei ori în aceeași seară (că mai știu și alții să numere...). Tot de atâtea ori fostul candidat la președinție a făcut apologia "acelor" Before Times (nu înainte de pandemie, ci de revoluție), când filmele (românești, evident) erau "Filme" și, în general, tot omul își știa (sau trebuia să facă bine să-și știe) locul.
Momentul 3: Și-n cele din urmă... cei dintâi
Magnificul și magnific de modestul power couple al actoriei de la noi: Rebengiuc & Mihuț. Cei doi au fost aplaudați și ovaționați îndelung de o sală ridicată în picioare-un public care (precum oricare dintre noi) are nevoie de modele de verticalitate și franchețe.
O recunoaștere pe deplin meritată pentru două Comori Naționale, cum i-a caracterizat o a treia, Andrei Șerban.
Toate nominalizările și premiile acestei ediții sunt aici și aici.
Notă: Momentele despre care e vorba în articol sunt în videoul de mai jos la 4:40:37 (Viorica Vodă), 5:38:20 (Katia Pascariu), 5:41:20 (Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc).