Încrederea-n sine. Vitală în actorie. Iar încrederea nu vine doar de la tine, poți să fii foarte bun, foarte antrenat, să citești, să gândești, să te dai peste cap, niciodată nu vine doar de la tine, vine mereu și mereu de la alții. De la toate întâlnirile tale, de la profesori, părinți, colegi, vecini, prieteni, popor. Sigur că vrei să te observe regizorii, să lucreze cu tine, sigur că vrei, de-aia te-ai făcut actor, nu? Dar când te recunoaște un actor mare, crește inima-n tine, se umflă de te ridică de la pământ. Dacă actorul ăla mare știe și cum te cheamă și în ce ai jucat, încrederea ta e la așa un nivel, de poți să te duci repede la un casting, că-l iei. Talentul? E important. Foarte, deși nu i-am găsit definiție, că dacă găseam, mi-l creșteam. Munca? Da, e importantă. Noroc? Doamne-ajută. Încrederea, însă, credința că meriți să fii acolo, să se uite toți oamenii ăia la tine, în condițiile în care cei mai mulți actori sunt timizi, aia e importantă. De multe ori înlocuiește talentul, și chiar cu real succes.
Încrederea îl face pe actor liber. E treaz, e concentrat, eficient, disponibil, iar talentul i se deschide ca frunzele la varză, nenică, strat după strat, frunză cu frunză, până la miezul ascuns. Modestia? Umilința? Se manifestă în lucru. În fața publicului, dacă te prelingi modest pe pereți, nu se uită nici naiba la tine.
Dacă se bucură un actor mare când lucrează cu tine, dacă se uită la tine cu ochii ăia, ah, ochii ăia de mare actor, începi să te-nalți. Crești, pur și simplu, sub ochii lui, 20 de centimetri, nenică, lucru care, în cazul meu, cel puțin, a fost mereu singura oportunitate de a fi înaltă; să cresc în ochii unui asemenea om.
Dacă mi-a ieșit ceva prin lumea asta a noastră, a fost numai din încredere dată de oamenii mari. Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc au primit de la alți mari și ei și au dat mai departe acolo unde-au crezut. Și mie adică. Și le mulțumesc. A exista în teatru sau film alături de oricare dintre ei nu înseamnă niciodată a juca. Dacă ești cinstit, dacă te ții bine pe picioare alături de ei și arzi cum ard ei în fiecare secundă, te iau cu ei în uriașul talent, ai privilegiul să trăiești mai multe existențe într-o singură viață. N-ai cum să fii prost actor lângă ei. Iar la premieră vei primi un zâmbet de recunoaștere, un zâmbet a împlinire, vraiște deschis, care-ți va proțăpi în frunte un soare cu care o să umbli dup' aia și în următorul proiect.
Odată, sub scena de la Bulandra, înaintea intrării pentru secvența finală din Lear, Mariana Mihuț mi-a făcut semn să m-apropii. Am venit crezând că voi primi o indicație scenică. A șoptit: Știi, mă gândeam că, la ora asta, avem, probabil, singura meserie în care nu se poate minți. Dacă minți, ești descoperit imediat, iar oamenii amendează pe loc; nu mai vor să te vadă, îi pierzi. Am învățat de la acești mari actori acest paradox al ocupației noastre: cinstea. Datoria actorului de a spune mereu adevărul într-o situație fictivă, într-o minciună.
Sigur că azi organizatorii Premiilor Gopo puteau să acorde individual premiul pentru întreaga activitate fiecăruia dintre ei. Motivele sunt certe, sunt incontestabile. Superlativele la adresa Marianei Mihuț și a lui Victor Rebengiuc plutesc între noi de atâta timp susținute de fiecare nou rol, de fiecare acțiune publică a lor, încât cuvintele alea mari deja ne intră pe-o ureche și ne ies pe cealaltă împrăștiindu-se în banal. "Cel mai", "cea mai", "monștri sacri", "generația de aur" sunt astăzi "bla bla", nu? Le ascultăm deja detașați, amorțiți. Performanța lor nu se mai încadrează demult la "Ce mai e nou?" Dar cu fiecare nou rol, tot mă surprind, mă tulbură, mă bucură, mă modifică.
Cred că organizatorii galei pur și simplu n-au putut să răspundă la întrebarea "Care-i mai mare dintre cei doi mari actori?" și au făcut ceva așa de simplu, până la urmă, așa de legitim, premiindu-i individual, dar împreună.
Și-atunci m-am gândit că, da, dincolo de rezistența arderii strălucite a fiecăruia dintre ei în tot acest hăt de timp, ei au încă o reușită. Uriașă: ei sunt împreună de tot atât timp. Asta e ceva ce merită de asemenea omagiat astăzi, aici. Cei de la Gopo creează, uite, un precedent premiind deodată individual și-mpreună un cuplu de așa mari actori. Dar cred că următorul va fi abia peste vreo 50 de ani, pentru că, așa cum istoria ne arată, cuplurile de mari actori nu rezistă în timp. Eu știu.:) De la alții, desigur, că eu nu sunt așa o mare actriță.
Ca doi mari actori să reziste alături, să își reziste în viață, să crească-mpreună împlinindu-se deplin și unul și celălalt, asta e încă o uriașă, unică performanță. E ceva ce frizează cumva măreția. Un fel de măreție simplă, directă, limpede a ființei umane, care se obține nu doar cu o mare iubire, ci și cu ceva uitat azi: cu smerenie. E încă ceva la care poți să visezi când te uiți la Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc azi.
P.S.: Mulțumesc Tudor Giurgiu și Mihai Chirilov pentru acest privilegiu.