Sînt din ce în ce mai puţine spectacolele care reuşesc să-mi spună ceva. Dacă aş putea să adorm, ar fi bine, pentru că măcar m-aş odihni puţin. Dar nu. Cum să dormi într-o devălmăşie totală? Sau cum să nu te plictiseşti cînd vezi un muzeu în care replicile sînt expuse în ramă? Un lucru e cert. Încep să-i înţeleg din ce în ce mai mult pe cei care nu merg la teatru. Sincer, uneori nici mie nu-mi vine.
Teatrul se sinucide dacă se închide etanş în blocul convenţiilor redundante, dacă explică şi plusează fără rost. Marea capcană a teatrului e însăşi teatralizarea, bulimia ostentaţiei. Teatrul românesc e dominat de tirania arătării. Cum să-l dezveţi pe actorul român (există, desigur, şi excepţii) de falsitate sau cum să-l faci să fie normal pe scenă, să nu alunece pe panta demonstraţiei, să nu joace singur decît dacă face un one man show? Mai mult decît oricînd, e nevoie de o asanare a reziduurilor de teatralism, de o salubrizare a făcăturilor.
Dramaticul presupune tocmai tensiuni corespondente şi dialog comercial, în sensul în care schimbi şi negociezi perspective de inter/activitate. Disertaţiile, pledoariile, eseurile filosofice nu-şi au locul în teatru. Tocmai pentru că teatrul e o artă a concretului palpabil, o artă care ar trebui să funcţioneze organic, nu să fie artificial ţinută în viaţă. Pompată mecanic şi manierist. Din păcate, din spectacolele româneşti lipsesc fineţea, inteligenţa, atitudinea şi, mai ales, asumarea. Coerenţa etajerelor din spectacol, bucla unificantă sînt aproape inexistente. În România, în cele mai multe cazuri, se face un teatru butucănos, grosier şi inautentic. Ipocrizia e sinonimă cu autocastrarea. Ceea ce rămîne este adesea un teatru şuşanist, întîmplător, în aşa fel încît, de multe ori, nu ştii unde te afli cînd eşti într-o sală de teatru.
"Ai un text?"
Teatrul trăieşte într-un regim de anormalitate fiziologică. De defazare a tranzitului firesc. De blocaj intestinal al mesajului. Ai senzaţia că în faţa ta sînt nişte ciudaţi care vorbesc ca şi cum ar fi strînşi într-un corset şi îmbălsămaţi. Şi asta nu pentru că ar urmări o idee de spectacol, ci, pur şi simplu, pentru că vor să joace teatru. Dacă nu te vezi, dacă nu gesticulezi haotic, degeaba eşti pe scenă.
Marea problemă a teatrului românesc este că îşi comunică mult prea evident narcoza teatrală, fumigenele tumbelor scenice, obositoare şi plictisitoare. În teatru e prea mult teatru. Patetic, greoi, prost. Şi asta oboseşte. Spectacole de genul Aşteptîndu-l pe Godot, în regia lui Silviu Purcărete, în care butoanele textului sînt perfect conectate la turaţia regizorală, demonstrează că lectura de adîncime e foarte rară. Primează, în schimb, derapajul pe suprafeţe scăpate de sub control, aşa cum se întîmplă în Ce formidabilă harababură!, regizat de Gelu Colceag.
Cei mai mulţi regizori sînt culegători de texte, disperaţi să găsească o piesă cu care nu au neapărat afinităţi. Întrebarea care mi se pune cel mai des este: "Ai un text?". Inovaţia rămîne doar la nivelul alegerii piesei, ceea ce îl transformă pe regizor într-un excavator în betonul dramaturgiei. Puţini sînt regizorii cu traseu recognoscibil, regizorii circulari, cu un imaginar propriu care să se lipească peste cel al conţinutului dramatic. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că se porneşte extrem de rar de la căutarea unei idei de teatralitate şi de spectacol, pentru a se ajunge în final la o formulă dramatică. În general, dacă ai un text, ai şi un spectacol.
Regizorii sînt de prea multe ori manufacturieri pe bandă rulantă şi de prea puţine ori creatori.
Teatrul e prost cînd se aşază pe ghidonul:
- mult-ului, ornamentării care ţine loc de fond;
- spus-ului, vitrinizării discursului, cînd concentrarea ar trebui să fie pe tensiunea acţiunilor;
- exspus-ului, echivalent al exhibiţionismului;
- traducerii simultane: ce spun şi fac;
- lecturii eronate, doar pe orizontală, a textului;
- etc. etc. etc.