Manelele indignează populaţia cultă. Manelele sînt subculturale. Manelele nu reprezintă sufletul poporului român. Manelele sînt o pegră care trebuie exterminată, cenzurată, eliminată, eradicată, măi tată! Numai că deocamdată sînt doar o pegră foarte-foarte ascultată.
Nu am de gînd să spun acum că manelele sînt o formă de muzică de calitate, fiindcă nu sînt. Sînt muzică de consum. Dar de larg consum. Dacă am asculta cu atenţie în jur, am descoperi că ele circulă în mai toate mediile sociale. La douăzeci de maşini din care se aude muzică, din cel puţin cincisprezece se aud manele. Vara mahalalele răsună numai de ritmuri vali-vijelioase şi de vocea Copilului-Minune. În satele româneşti, depozite ale cuminţeniei şi înţelepciunii pămîntului, numai doctorul şi învăţătorul - eventual - nu pun muzica tare, să se audă pe toată uliţa cum sînt duşmanii şi ce-ar face nu ştiu cine cu Mercedesul ultimul tip şi cu tipele cu buricul gol. În orice sondaj pe teme muzicale, manelele ocupă primul loc în preferinţele românilor. Şi atunci?
Atunci, lăsînd uşor nasul mai în jos, spre realitate, ar fi bine să studiem fenomenul în loc să-l ignorăm dispreţuitor, pe motiv că nu este reprezentativ pentru sufletul neamului românesc, şi să vedem ce semnifică maneaua şi succesul ei. Sau ceea ce numim generic "manea", fiindcă termenul unificator acoperă zeci de genuri muzicale, împrumutate fie între lăutari, fie de la muzica mahalalelor sau din folclorul tradiţional ori de mahala al popoarelor din jur.
Primul fapt greu de înghiţit, dar foarte adevărat, e acela că maneaua e reprezentativă pentru România, cel puţin în momentul istoric prezent. Aş zice chiar că e reprezentativă pentru sufletul balcanic contemporan (cu aceeaşi rezervă: că atunci cînd spunem "manea", vorbim despre nenumărate stiluri de muzică de consum cu inflexiuni populare ori lăutăreşti, fie ele româneşti, sîrbeşti, greceşti ori turceşti). Cînd cîntăreţii de manele scot disc după disc şi ele se vînd ca pîinea caldă, iar la concerte vezi fetişcane isterizate, cu lacrimi curgîndu-le pe obraji, cum mai vezi la istoricele concerte rock cu Beatles sau Rolling Stones, gospodine extaziate, tineri mustăcioşi recitînd, cu priviri îndîrjite, "Au-au-au, duşmanii...", domni burtoşi înfioraţi de patima cîntecelor... ei, în cazul ăsta nu mai poţi vorbi de un fenomen marginal şi nereprezentativ. La ora actuală nereprezentativi sîntem noi, cîrtitorii care ascultăm (sanchi!) Enescu, Bach, Duke Ellington sau Maria Tănase.
Mai merită remarcat şi faptul că manelele nu ocupă exclusiv - ci doar domină - spaţiul preferinţelor muzicale ale românilor. Ţăranii nu văd nici o contradicţie între pasiunea pentru manele şi pasiunea pentru muzica populară tradiţională - fie ea regională sau naţională, impusă prin televiziunea naţională sau prin prestigiul local. În Banat, de exemplu, se ascultă la grămadă manelişti şi cîntăreţi populari locali, dar şi din alte zone. Andreea Voica sau Nicoleta Voica, Tiberiu Ceia şi Vasile Conea, Sofia Vicoveanca, fraţii Petreuş şi Nicolae Furdui-Iancu... dar şi Carmen Trandafir, Vali Vijelie, Florin Salam ori Guţă, regele manelelor.
Se ascultă manele şi muzică pop românească, manele şi muzică populară tradiţională, manele şi valsuri sau cîntece de pahar, manele şi muzică indiană. Aşa se distinge, încet-încet, şi o bucată de explicaţie pentru succesul manelelor: maleabilitatea lor, toleranţa de care pomeneam şi abilitatea de a se modela rapid după gusturile contemporane. Acesta e marele atu al cîntăreţilor de manele: ei cîntă muzica populară a epocii în care trăiesc. Nu muzica reprezentativă a naţiei, nici "folclorul - valoare perenă", ci aceea cu impact imediat la un public pe care maneliştii şi-l cunosc bine. Nerestrictive, manelele se insinuează peste tot şi nu prin decrete sau "acţiuni de asanare" în stil bolşevic pot fi împiedicate să se propage.
Aşadar, nu vă îngrijoraţi! Sau îngrijoraţi-vă! Maneaua nu dispare. Oricum, după cum am zis, nici nu-i manea. Poate îi dăm cîndva alt nume.