Fără să aibă o legătură directă cu Berlinul de azi, filmul lui Marian Crișan Berliner ne introduce ex abrupto în orizontul verbal neaoșist al oamenilor din zona Bihor, mai precis din Salonta zilelor noastre, în care tractoristul Viorel interpretat de Ovidiu Crișan, împreună cu angajatorul său înjură cu sete pământul din cauza arăturii necorespunzătoare. Pământ sfânt, râvnit și sărutat cândva de Ion al Glanetașului, desigur dintr-o altă epocă istorică a Transilvaniei, transpusă în literatura lui Liviu Rebreanu. Este un preambul dur, care pregătește spectatorul pentru prezentarea epocii căcăcioase în care ne aflăm, actualitatea noastră sluțită de factorul politic și cel economic deopotrivă. Camera înregistrează imagini cu oameni obișnuiți aflați în mediul lor de viață, oameni cu greutăți materiale inerente unei societăți debusolate, sărăcite, cu economie aflată în colaps. Politicul se insinuează subtil prin intrusul în casa lui Viorel, ministrul ajuns întâmplător pe meleaguri bihorene, taman în preajma alegerilor, aproape ca în Caragiale. Ministrul Silvestru Mocanu, interpretat de Ion Sapdaru, își construiește campania electorală sprijinindu-se pe naivitatea oamenilor din Salonta, declarându-se salontan, pentru a le câștiga voturile. El face referire în discursul său la președintele american John F. Kennedy aflat în vizită în Berlinul de Vest în 1963 când s-a declarat berlinez (Ich bin Berliner), de unde titlul derutant al filmului.
Acțiunea se derulează cu încetinitorul, într-un ritm curat ardelenesc, voit așa, persiflant aproape, surprinzând ceva din spiritul și tihna locului, din lentoarea vieții dintr-un orășel de câmpie. Dacă Octavian Paler, născut la poalele Munților Făgăraș, vorbea într-un eseu despre mersul omului de la munte, regizorul Marian Crișan, născut la Salonta, trasează în filmul său caracteristica mersului omului de la șes, necontaminat de mersul grăbit al orășenilor stresați de timp și de aglomerația străzii. Bucureștenii în trecere pe aceste meleaguri se adaptează... din mers atmosferei patriarhale. Umorul e strecurat în doze mici, picurat abil din pipeta unui cinism ponderat. Spre deosebire de alte producții românești în care replicile sunt adesea neinteligibile, coloana sonoră asigură o corectă receptare a graiului bihorean asupra căruia se insistă poate cu prea mare acribie. Oricum, procentul de credibilitate e mult ridicat. Personajele sunt oameni ai locului, oameni veridici, vorbind și ungurește când e cazul, ca în scena din frizerie.
Actorii principali sunt foarte bine aleși pentru sarcinile încredințate. Ion Sapdaru în rolul ministrului Silvestru Mocanu e un depozit de insolență bine mascată, conservată în experiență îndelungată, la care se adaugă abilitatea politică de a parveni. El este un prototip al arivistului și al profitorului ancorat pentru totdeauna în bunăstare, chiar dacă acțiunile lui sunt (ni se sugerează) dubioase și penale, chiar dacă își neglijează familia, dar se folosește de ea în campanie. Ovidiu Crișan devine de la început personajul simpatic, tractoristul simpluț, care, în naivitatea lui, spune lucrurilor pe nume, dar se lasă și manipulat cu ușurință, după ce i se propune în dar un tractor nou, care rămâne până la sfârșit o promisiune din seria celor făcute frecvent de politicieni. Transformarea lui Viorel în slugoi al unui politician corupt lasă un gust amar. El nu realizează capcana în care este prins precum poporul debusolat, amăgit, călcat în picioare de mecanismul politic etern triumfător.
Berliner decupează un aspect banal din actualitatea noastră, tratat în registru ironic și moralizator de un regizor care își gândește scenele cu meticulozitate, mizând pe autenticitate și bun gust în redarea realității netrucate, pline de semnificații.