Având-o în rolul principal pe Katia Pascariu, actriță de teatru, în principal politic, la Centrul Educațional Replika și la Teatrul Evreiesc de Stat, lungmetrajul se deschide cu ceea ce pare a fi un film foarte autentic pentru adulți. Regizorul nu ne oferă un timp de pregătire și ne aruncă direct în mijlocul acțiunii, fără să lase ceva pe mâna imaginației. Este momentul în care, ca spectator, te decizi dacă să pleci, indignat de cadrele stupefiante care ți se derulează în fața ochilor, sau să rămâi, convins că filmul are mult mai multe de spus acum că ți-a captat atenția. Întrebată la Q&A-ul de după proiecție cum a fost pentru ea să filmeze această scenă, actrița mărturisește: "Nu am nicio problemă în a-mi folosi corpul în scopul artei", o afirmație ce ar putea zdruncina din temelii orice conservatorist revoltat. Din fericire, la proiecția pe care am urmărit-o eu, nu a fost cazul nici de astfel de persoane, nici de părăsiri de sală în miez de film.
Filmul este structurat în cheie atipică în trei părți. Prima prezintă drumul profesoarei Emilia Cilibiu (atenție la numele evreiesc) prin București, cu o zi înainte de ședința cu părinții la care trebuie să participe pentru a lămuri situația videoclipului pe care l-a filmat cu soțul ei Eugen (interpretat de un actor de filme pentru adulți) și care s-a viralizat după ce a ajuns pe internet. În această treime a filmului cu caracteristici ale neorealismului italian, care am aflat ulterior că a fost foarte puțin regizată (de aici aerul documentarist), aproape fiecare cadru este filmat în aceeași manieră: o cameră statică care se rotește dezvăluind o Katia Pascariu în rol de personaj-observator și mai apoi elemente urbane ale capitalei - case dărăpănate, panouri publicitare, mașini parcate pe trotuar, elemente arhitecturale, afișe cu spectacole de teatru (cu Marius Manole în prim-plan), dispute și discuții ale oamenilor de diferite vârste și din diferite categorii sociale. Este o reclamă negativ-realistă a Bucureștiului contemporan, mai ales când realizăm că momente precum doamna care înjură la cameră sau bărbatul care coboară în șlapi dintr-o mașină parcată pe trecerea de pietoni sunt complet aleatorii, nu rod al unei alegeri speciale.
Partea a doua este, așa cum îi spune și în titlu, un "mic dicționar de anecdote și minuni". Un colaj de videoclipuri, fotografii și materiale audio, ce sunt reprezentative pentru anumite cuvinte sau concepte, ne poartă cu viteza luminii de la râs incontrolabil la izbitorul gust amar lăsat de adevăruri mult prea greu de digerat ale istoriei sau societății contemporane. Unele poate sunt deja cunoscute, pe altele am încercat din greu să le evităm (pe principiul blondei din banc, "mai bine fac un vițel decât un infarct", așa și noi, mai bine închidem ochii decât să luptăm cu aceste realități), dar Radu Jude nu se sfiește să le arunce pe toate într-un malaxor al revelațiilor și să ni le servească la mijlocul filmului.
Apoi ne readuce din nou în povestea principală, cu aceeași viteză cu care ne-a smuls din ea. Ultima treime este un contrapunct între degradarea morală din prima parte și pretențiile și ipocrizia părinților de la ședință, în care variate tipologii de personaje (un locotenent pensionat, un pilot cu înclinații fasciste, un preot conservator, un "băiat bun" care o apără pe Emi în interes personal și o mamă care oferă mită pentru note mari) comentează și analizează incidentul filmului interzis sub optsprezece ani realizat de profesoară. Argumentele lor sunt clișee arhicunoscute, de la "materialul strică inocența copiilor" până la "nu contează cât de bine predați, nu sunteți un model de urmat pentru elevi". În proces, părinții își uită propriile alunecări și poticniri de ordin etic și devin, adunați laolaltă, o haită de lupi - poate de aici laitmotivul lupului alb întâlnit în prima parte; sau poate acelea erau doar referințe la spiritul naționalist al lupului dacic, cine știe? - care o înconjoară pe profesoară și încearcă să o sfâșie (aș băga mâna în foc că nu doar metaforic). Prin această secvență, filmul nu atinge doar teme precum statutul profesorului și perspectivele asupra pornografiei în societate. Așa cum ne spune actrița principală, Emilia Cilibiu ajunge să "apere mai multe lucruri pornind de la viața privată". În încercarea de a-i găsi orice cusur, "lupii" intră în discuții anti-semite, exprimă o atitudine discriminatorie față de romi, dar sunt și ostili și sexiști cu privire la femei.
Finalul acestei ședințe și al acestui film este deschis, însă Radu Jude ne oferă trei - ahh, numărul magic trei - opțiuni din care să putem alege dacă nu vrem să creăm propria noastră variantă. Prima, în care părinții care votează excluderea profesoarei de la catedră sunt minoritari, dar "lupoaica" șefă ajunge într-un conflict fizic cu protagonista. A doua, în care majoritatea votează împotriva Emiliei și ea pleacă fără incidente. Sau a treia, cea mai frumoasă, dar cea mai puțin realistă, în care haita de părinți primește ce li se cuvine de la profesoara care se transformă într-o adevărată Wonder Woman (și chiar merită văzut ce se întâmplă). Întotdeauna mi-au plăcut filmele realiste, dar niciodată nu e prea târziu să visezi un pic. Da, cred că o să rămân cu finalul numărul trei.