Jandarmii viitorului - Câmp de maci în Competiția TIFF, 2021

Câmp de maci, debutul în cinema al cunoscutului om de teatru (regizor & actor) Eugen Jebeleanu, a fost proiectat în premieră națională la TIFF 2021 în seara zilei de miercuri (28 iulie 2021). Al doilea titlu românesc din Competiție (atât în ordinea cronologică a proiecțiilor, cât și, posibil, din punct de vedere valoric), după Neidentificat de George Bogdan Apetri, a fost așteptat cu mare interes și primit cu mult entuziasm de publicul ce a umplut Cinema Florin Piersic până foarte aproape de cota de 70% legal admisă în condiții pandemice.

Lungmetrajul lui Jebeleanu pornește de la aceleași premise istorice cu 5 minute al lui Dan Chișu. Reiau aici începutul textului despre pelicula lui Chișu: "În februarie 2013, proiecția filmului The Kids Are All Right, ce trebuia să aibă loc în cadrul Noului Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Țăranului Român, nu s-a mai întâmplat din cauza protestului unui grup de câteva zeci de persoane care se arătau deranjați de faptul că protagonistele peliculei formau un cuplu gay. 5 ani mai târziu, tot la MȚR și tot în februarie, proiecția altor două filme, 120 BPM (Bătăi pe Minut) și Soldații. Poveste din Ferentari, a fost întreruptă din motive similare".

În 5 minute, scenariul ficționalizează derularea violentă a incidentelor din sală, care duce la rănirea gravă a unuia dintre spectatori, voluntar într-o asociație pentru apărarea drepturilor persoanelor gay. În Câmp de maci, unul dintre jandarmii din dispozitivul care intervine pentru aplanarea conflictului, Cristi (Conrad Mericoffer), e homosexual și, iritat de faptul că unul dintre spectatori (bărbatul nenumit interpretat de Florin Caracala) riscă să îi facă publică orientarea sexuală, îl agresează fizic pe acesta.


A fi gay și a lucra, în același timp, pentru o instituție militarizată a statului nu e deloc un lucru ușor. Nici în România, nici în restul lumii. Indiferent că se află la muncă, pe stradă sau acasă, în relația cu colegii, cu vecinii sau cu sora, Cristi e marcat de viața dublă pe care trebuie să o ducă pentru a nu se transforma într-un paria. De la un capăt la altul al filmului (cu excepția, luminoasă, a scenei din lift, în care pasiunea dintre el și Hadi (Radouan Leflahi) are, în sfârșit, forța să ignore ochii, urechile și gura lumii), Cristi pare stingher, nesigur, măcinat de îndoieli, nefericit.

Partea centrală și cea mai consistentă a filmului, turnată în acum-închisul-din-motive-de-bulină-seismică cinematograf bucureștean Studio, propune două fire narative care, din păcate, comunică prea puțin între ele. Pe de o parte, scandalul public al întreruperii proiecției de către un grup de fundamentaliști cu convingeri ultra-conservatoare (delicioase intervențiile Mihaelei Sîrbu, singurul personaj din rândul protestatarilor ale cărei replici sunt inteligibile în lipsa subtitrărilor în engleză) aflat în conflict cu o mână de spectatori indignați (din care se desprinde personajul Elei Ionescu, un mix memorabil de rațiune și enervare cu greu ținută în frâu). Pe de altă parte, bărbatul nenumit care îl interpelează repetat pe Cristi, provocându-i acestuia ieșirea violentă pe care ceilalți jandarmi încearcă să o mușamalizeze prin izolarea colegului lor de restul mulțimii și decredibilizarea victimei.

Despre scandalul public, Câmp de maci nu aduce nimic nou față de ce se știa și ce s-a mai spus. În ce privește firul narativ ficțional, scenariul Ioanei Moraru nu creează defel premisele empatizării cu personajul bărbatului agresat. Înainte de a fi lovit, acesta se ținea scai de jandarm din motive greu descifrabile, mai ales în contextul general tensionat. Ce rost ar fi avut, atunci și acolo, ca unul dintre jandarmi (ce nu interveniseră în forță și nu se manifestau în nici un fel homofob) să își admită homosexualitatea? Lipsa de sens a gesturilor sale nu justifică violența ce urmează și nici mușamalizarea acesteia, doar că ea afectează semnificativ credibilitatea întregului scenariu.

Mergând mai departe, scuzele pe care le inventează Cristi față de colegii săi ca justificare pentru agresiune sunt lipsite de cea mai vagă urmă de veridicitate. Cine ar putea crede că, în mijlocul unui scandal ce implică zeci de oameni și forțe de ordine, unul dintre participanți se refugiază undeva în cinematograf pentru a se masturba și, descoperit fiind, începe să îi facă avansuri jandarmului?

Pe aceste premise șubrede, ce ar putea avea ca unică rațiune extremă (totuși, mult prea îngroșată) nesiguranța de sine a personajului central, filmul propune o mare, atașantă, dar, totuși, nerealistă surpriză. Pe baza mărturiilor bărbatului agresat, dar și pe baza unor deducții / bănuieli prealabile, jandarmii află adevărul despre orientarea homosexuală a colegului lor. Reacția lor e UAU: fac front comun în jurul lui, îl sfătuiesc, protejează, acoperă cum pot mai bine, îngroapă incidentul și, ulterior, îi dau de înțeles lui Cristi că îl consideră în continuare unul de-al lor.

Deși tributar unui limbaj colorat, presărat cu multiple remarci homofobe, și având pe conștiință băgarea sub preș a unui eveniment grav, personajul colectiv al colegilor lui Cristi este, at the end of the day, de natură să îl facă chiar și pe acesta să lase, o țâră, garda mai jos și să se simtă, cât de cât, în largul lui. Alexandru Potocean, Alex Călin, Ionuț Niculae, Rolando Matsangos și George Piștereanu au parte de monoloage și dialoguri generoase, pe care le interpretează cu poftă, umor și bună energie. Un grup cald, viu, atașant. Dacă așa ar sta lucrurile în realitate în România și, în general, în lumea contemporană a momentului, înseamnă ca mai toate temerile personajului lui Conrad Mericoffer sunt nejustificate și că noi trăim, de fapt, într-o societate semnificativ mai civilizată și evoluată decât știam!