august 2021
Neidentificat
Nu sunt critic de film şi asum că nu mă pricep la film.

Domeniul meu de discurs e cu totul altul, pentru cei care au avut bunăvoinţa să îşi arunce un ochi, de-a lungul timpului, pe ceea ce am scris. E pentru prima dată când, visceral, ceva îmi spune să scriu nu despre un film, ci despre actoria de film.

M-am întrebat de multe ori de ce unii mari actori de teatru o dau în bară sau în vinclul porţii artei când vine vorba de film, de cameră, de proximitatea ochiului. De ce genialii scenei nu pot face faţă ochiului rece, impersonal al camerei. Şi... uneori, invers, de ce actorii de film sunt de negăsit pe scenă, chiar şi atunci când lumina e pe ei?

În adolescenţă am citit memoriile lui Laurence Olivier. El nu credea cu niciun chip, iniţial, că Shakespeare poate fi ecranizat, pentru că se putea pica într-un manierism generat de textul lui Will. Paradoxal, mai târziu, Olivier avea să fie cel care a făcut din Shakespeare cel mai ecranizabil dramaturg şi a deschis seria unor capodopere care nu s-ar fi petrecut fără el. Şi Laurence Olivier avea o vorbă, cum că această şmecherie legată de film are o singură explicaţie: camera te place sau nu. Un adevăr adânc aici.

Camera e ceva impersonal, perfect obiectiv, ca lucrul-în-sine la Kant. Camera nu judecă, nu estetizează, nu cosmetizează. E ochiul rece şi corect care arată. Te place... e un fel de a spune. Dacă nu ai potenţialul ca în interiorul tău să subziste un inventar de emoţii nejucabile, dar prelungibile la infinit, ca implozie, ca posibilitate prelungibilă la nesfârşit pe interior, nu te apuca de film. Vei fi doar un declamator mai prost ca în teatru, unde s-ar putea să execuţi fantastic pentru că lentila adevărului nu stă pe tine.

Revenind la tema acestui umil text. Filmul Neidentificat al lui Bogdan Apetri are un merit minunat pentru cinematografia românească. Personajul principal e CAMERA. Modul în care pătrunde sau se îndepărtează, modul în care mângâie natura sau smulge ca un exorcist totalmente detaşat emoţiile personajelor face din el un film autentic românesc. Hai să terminăm cu tâmpenia asta corform căreia filmul e bun pentru că nu arată româneşte... E fix invers, stimaţi telespectatori.

Mai departe... În acest film, un actor face aproape tot... Şi nu pentru că e rol principal. Camera are o foame teribilă de el, îi pândeşte stările, se străduieşte să nu îi piardă nuanţele care sunt ca punctele dintr-un segment. Infinite. Bogdan Farcaş, acest devorator de scenă, reuşeşte ca, pus în context de film, să atingă performanţa de a umaniza camera, astfel încât ea să îl vâneze pe el şi nu invers. Camera nu există pentru Farcaş. El există. Cu tot ceea ce implică asta. Mai ales cu adevăr. Dacă ţi s-a scurs din corp o secundă de adevăr, camera te declară mincinos.

Există o scenă, spre final, în care camera surprinde un spasm în pupila lui Farcaş. Şi aştepţi să explodeze ceva. Dar implozia e atât de eficientă, încât cheia scenariului se justifică fără echivoc, graţie şi jocului minunat pe dublu discurs al lui Vasile Muraru.

Eu nu mă pricep la film. Sunt un spectator neavizat, dar îmi dau seama clar de faptul că există un coctail grav de adevăr şi alte ingrediente aferente onestităţii în faptul că lentila, lumina şi un context posibil perturbator pot constitui o formă cinstită de criteriu pentru adevărul unui artist.

De la un punct încolo, nu mai urmăream tema filmului, recunosc. Scenariul era previzibil şi ştiam ce va urma, pas cu pas, cam după prima jumătate de oră. Din acel punct încolo, am urmărit acel dans minunat, coregrafiat pe neatingere, dintre Bogdan Farcaş şi camera de filmat. Şi nebuna aia rece şi obiectivă îi mâna stările care se duceau din ce în ce mai în adânc şi aveau un potenţial seismic greu de analizat.

Nu sunt critic de film, nu am răbdare la filme, deşi, fără să mă laud, sunt o enciclopedie pentru ceea ce au creat Pasolini, Bertolucci şi alţi colegi ai acestor domni. Şi acolo camera face poezie de diverse categorii.


Sunt recunoscătoare pentru filmul Neidentificat, pentru că mi-a prilejuit şansa de a asista, în calitatea mea de critic de dans, care scapă ades la teatru şi rar la film, la un dans splendid între obiectivitatea camerei şi inventarul de stări, aproape neidentificabil, dar perfect percetibil, al lui Bogdan Farcaş.


Regia: Bogdan George Apetri Cu: Bogdan Farcaş, Dragoş Dumitru, Vasile Muraru, Emanuel Pârvu, Olimpia Mălai, Ana Popescu, Andrei Aradits, Kira Hagi, Ion Bechet

0 comentarii

În programul cultural

Elvira Popescu
03.10 20,30
Hollywood Multiplex
24.09 19,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus