Domeniul meu de discurs e cu totul altul, pentru cei care au avut bunăvoința să își arunce un ochi, de-a lungul timpului, pe ceea ce am scris. E pentru prima dată când, visceral, ceva îmi spune să scriu nu despre un film, ci despre actoria de film.
M-am întrebat de multe ori de ce unii mari actori de teatru o dau în bară sau în vinclul porții artei când vine vorba de film, de cameră, de proximitatea ochiului. De ce genialii scenei nu pot face față ochiului rece, impersonal al camerei. Și... uneori, invers, de ce actorii de film sunt de negăsit pe scenă, chiar și atunci când lumina e pe ei?
În adolescență am citit memoriile lui Laurence Olivier. El nu credea cu niciun chip, inițial, că Shakespeare poate fi ecranizat, pentru că se putea pica într-un manierism generat de textul lui Will. Paradoxal, mai târziu, Olivier avea să fie cel care a făcut din Shakespeare cel mai ecranizabil dramaturg și a deschis seria unor capodopere care nu s-ar fi petrecut fără el. Și Laurence Olivier avea o vorbă, cum că această șmecherie legată de film are o singură explicație: camera te place sau nu. Un adevăr adânc aici.
Camera e ceva impersonal, perfect obiectiv, ca lucrul-în-sine la Kant. Camera nu judecă, nu estetizează, nu cosmetizează. E ochiul rece și corect care arată. Te place... e un fel de a spune. Dacă nu ai potențialul ca în interiorul tău să subziste un inventar de emoții nejucabile, dar prelungibile la infinit, ca implozie, ca posibilitate prelungibilă la nesfârșit pe interior, nu te apuca de film. Vei fi doar un declamator mai prost ca în teatru, unde s-ar putea să execuți fantastic pentru că lentila adevărului nu stă pe tine.
Revenind la tema acestui umil text. Filmul Neidentificat al lui Bogdan Apetri are un merit minunat pentru cinematografia românească. Personajul principal e CAMERA. Modul în care pătrunde sau se îndepărtează, modul în care mângâie natura sau smulge ca un exorcist totalmente detașat emoțiile personajelor face din el un film autentic românesc. Hai să terminăm cu tâmpenia asta corform căreia filmul e bun pentru că nu arată românește... E fix invers, stimați telespectatori.
Mai departe... În acest film, un actor face aproape tot... Și nu pentru că e rol principal. Camera are o foame teribilă de el, îi pândește stările, se străduiește să nu îi piardă nuanțele care sunt ca punctele dintr-un segment. Infinite. Bogdan Farcaș, acest devorator de scenă, reușește ca, pus în context de film, să atingă performanța de a umaniza camera, astfel încât ea să îl vâneze pe el și nu invers. Camera nu există pentru Farcaș. El există. Cu tot ceea ce implică asta. Mai ales cu adevăr. Dacă ți s-a scurs din corp o secundă de adevăr, camera te declară mincinos.
Există o scenă, spre final, în care camera surprinde un spasm în pupila lui Farcaș. Și aștepți să explodeze ceva. Dar implozia e atât de eficientă, încât cheia scenariului se justifică fără echivoc, grație și jocului minunat pe dublu discurs al lui Vasile Muraru.
Eu nu mă pricep la film. Sunt un spectator neavizat, dar îmi dau seama clar de faptul că există un coctail grav de adevăr și alte ingrediente aferente onestității în faptul că lentila, lumina și un context posibil perturbator pot constitui o formă cinstită de criteriu pentru adevărul unui artist.
De la un punct încolo, nu mai urmăream tema filmului, recunosc. Scenariul era previzibil și știam ce va urma, pas cu pas, cam după prima jumătate de oră. Din acel punct încolo, am urmărit acel dans minunat, coregrafiat pe neatingere, dintre Bogdan Farcaș și camera de filmat. Și nebuna aia rece și obiectivă îi mâna stările care se duceau din ce în ce mai în adânc și aveau un potențial seismic greu de analizat.
Nu sunt critic de film, nu am răbdare la filme, deși, fără să mă laud, sunt o enciclopedie pentru ceea ce au creat Pasolini, Bertolucci și alți colegi ai acestor domni. Și acolo camera face poezie de diverse categorii.
Sunt recunoscătoare pentru filmul Neidentificat, pentru că mi-a prilejuit șansa de a asista, în calitatea mea de critic de dans, care scapă ades la teatru și rar la film, la un dans splendid între obiectivitatea camerei și inventarul de stări, aproape neidentificabil, dar perfect percetibil, al lui Bogdan Farcaș.