Totul arată agreabil - curat, ordonat, geometric, previzibil, bine rânduit: acoperișuri din țiglă roșie, străzi și bulevarde frumos trasate... aproape ca la un film de propagandă turistică.
Că nu e chiar așa, ne vom dumiri imediat. Coborâtă cu picioarele (mă rog...) pe pământ, camera se înfundă în birourile poliției. Curățenie aseptică, monotonie, rigurozitate și formalism instituționale - ai zice. Pleoșc! Chipul unui bărbat încă tânăr explodează în cadru: aspect de golan. Netuns, nebărbierit, îmbrăcat ca... după inundații. (Ulterior îi vom descoperi și datoriile, și lipsa de punctualitate, chiar de seriozitate, ca să nu mai vorbim despre lipsa de "maneră"). Pare băgat direct într-o priză trifazică, de 380 Kw: nervos, preocupat, încrâncenat. Florin. Ofițer judiciar. A prins, se pare, "ițele" unui caz complicat, chiar criminal, și îi cere șefului încredințarea dosarului care clipește, pe galben intermitent, a clasare cu autor necunoscut. Șeful ăsta, comisar, nu are nimic (dar nimic) din alți cine-comisari: pare delăsător, superficial, bancos, șmecheruț... asta până se îngroașă gluma cu insistențele tânărului subaltern. Atunci, întoarce foaia și, după poante de două parale, îl pune la punct, îi interzice accesul la probe și îl trimite, la propriu, la plimbare - un concediu, puțin repaus i-ar fi necesar tânărului și neliniștitului colaborator. Ceva, cât mai departe de cazul care de aici, din sală, miroase a crimă cu premeditare și a mușamalizare la nivelul anchetei - chestia cu batista pe țambal și cu basmaua curată. Aha - îți zici - suntem pe partea cealaltă a tezei: poliție, corupție... alea care nu se văd de sus. Sau se văd, dar se tolerează?!
Confruntarea cea mică, dintre neastâmpăratul subordonat Florin Iespas, (întruchipat impecabil de Bogdan Farcaș) și șeful, aparent de neînduplecat (Vasile Muraru, rol de placă turnantă, poză de panou de onoare și de oroare, jucat cu o măiestrie mult dincolo de ipostazele sale comice) pare ctitorită pe principiul ori... ori. De unde? Nous sommes ici aux Portes de l'Orient, ou tout est pris à la légère. Adică la mișto, materie la care șeful pare a avea un doctorat bine plagiat. Cum o fi văzut unul ca ăsta acolo, sus...?
Greu, dosarul cu bucluc ajunge în mâna posedatului de adevăr și de dreptate. Luându-și cu grăbire propriile-i deducții la purtare, omul nostru se repede violent asupra presupusului (de el) făptaș - un țigănuș amărât, vai mama lui. Principiul de bază: dacă-i țigan... musai să fie și vinovat. Puțin rasism - neoficial, dar cu atât mai suculent. Nu, nu filmul este incorect politic (chiar dimpotrivă), dar ai nevoie de obiectul adevărat al muncii ca să vezi, cu adevărat ce poate însemna și unde poate duce discriminarea reală, crudă, ucigașă. Și aici se desfășoară marea confruntare: crâncenă, totală, murdară. Pas cu pas (curat vorba prezidențială), autorul prezumtiv este nu doar încolțit, ci atacat, violentat, intimidat. Justițiarul își exhibă, fără rețineri, grosolănia și restul "darurilor" de polițai atotputernic. Pe ăsta îl vede cineva de acolo, de sus? Puțintică răbdare, stimabile Pristanda, ajungem și dincolo.
Și, cum problemele de serviciu sunt întotdeauna dublate de cele personale (de la Hollywood până la nesfânta treime Elena Ceaușescu - Suzana Gâdea - Mihai Dulea, adică cinematografia socialistă... și retur), Iespasul ăsta înflorit și slinos este blagoslovit și de o gravă problemă de alcov, fiind tradus, ca ultima Mangafa, de concubină. Alte urmăriri, deloc ca-n filme... alte bube-n cap, în suflet, în portofel. Căci - poate pe bază de amor - polițist-polițist, dar de ce să n-avem și noi faliții noștri? Veșnic dator, nesolvabil, trăiește din împrumuturi, pierde mașina din leasing, îi înjură și amenință pe creditori, își bagă... nu chiar pistolul din dotare. Deocamdată.
*Urmează un paragraf cu spoiler. Săriți dacă vreți să păstrați surpriza.
Cu atâtea turbulențe neobișnuite, tu spectator, începi să intri la idei: măi, nu care cumva ăsta...? Și pe urmă, ai intrat la o idee? Dai în fandacsie, apoi în ipohondrie... doar că astea se cam leagă și se pupă cu realitatea. Obsedatului de adevăr Florin i s-a pus pata, sau mai mult de-atât? Țigănușul Bănel, victima de serviciu (Dragoș Dumitru mi-a amintit la superlativ de precursorul lui, Lamberto Maggiorani, din Hoți de biciclete al lui de Sica) este terorizat, apoi iertat (căci expertiza criminalistică îl scosese de sub bănuieli), giugiulit în mod suspect, într-o încrengătură de mizerabilisme polițiste și dulcegării de frizer obsecvios, menite să-l fabrice ca vinovat de serviciu. Pentru ce? Păi, o nimica toată: omul legii și al fărădelegii a plănuit, scrofulos la datorie, să-și omoare amanta infidela. Îmbârligătura e oarecum plauzibilă, oricum abilă... totul e să cadă măgăreața pe altul. Or, pretinul Bănel e numai bun pentru așa un plan măreț, cusut cu diabolică cerbicie de domnul polițist. Perfect: crima iese conform planului, înscenarea pare fără cusur, doar că... e acolo un drăcușor (sau, dimpotrivă, cineva de foarte de Sus?) care își vâră coada. Crah! Planul a cedat la ultima mișcare, iar subalternul stă față în față cu șeful lui, Comisarul cel moldovean - cel care știe toate tertipurile pentru ca în sectorul lui, să nu existe probleme, unde totul se mușamalizează cât ai clipi din ochi. Există un prim-plan colosal al privirilor, atunci când personajul unsuros al lui Muraru s-a prins, de fapt, cine e criminalul. Dar... "oameni" suntem, polițaiul viu din subordine e mai important decât un țigan (nu rrom, aia e pentru ședințele cu presa) mort: morții cu morții; viii cu viii... învingătorii se întâlnesc în finală! Dintr-o clipire parșivă și perversă, minciuna este turnată în bronz, n-o mai demolează nici dracul. Gata, domn'e, s-a rezolvat, ce atâta tevatură? E la nave va, cum spunea Fellini. Cum? Cu poltronerie, cu tupeu, cu zâmbetul pe buze și șmecheria în ochi. Cine poate să pretindă altceva, când noi, poliția în persoană...?
*Final de paragraf cu spoiler.
Și aici, filmul se încheie frumos à la Ion-ul lui Rebreanu, simetric, cu același plongé. Cineva acolo sus, te iubește? Hm... dar te și vede. Și vai de capul celui judecat atunci, la urma urmelor!
Sub aspectul meseriei, tânărul George Bogdan Apetrei m-a prin siguranța cu care stăpânește mijloacele limbajului cinematografic. O atmosferă bine construită, credibilă prin autenticul urmărit până la cel mai mic detaliu. O economie a mijloacelor de exprimare, așa cum te încântă o scriitură literară care dă la o parte adjectivele, spre a-ți reda frust substanța ascunsă. Există acolo, în filmul lui, o ambiguitate structurală surprinsă, dar care nu se lasă prinsă, un teren lunecos prin care, spre lauda lui, regizorul avansează fără să se clatine ori să ezite. O maturitate ce-și păstrează prospețimea, captând și captivând privitorul de la primul și până la ultimul cadru. Camera scormonește prin cotloanele poveștii și ale sufletului, lipindu-se de fizionomii, provocând și chinuind protagonistul care, spre cinstea lui, o înfruntă la fel de admirabil. Prim-planul și planul detaliu, smulgând actorilor orice umbră de protecție, taie, invadează, supune. Că a avut un scenariu excelent - se vede din felul în care este condus firul epic. Dincolo de asta, omul știe să lucreze admirabil cu actorii, cu scenograful și restul echipei, iar asta se observă și se impune. Nu vrea mai mult decât poate. Nu se scălămbăie puștește sau stilistic, nu umblă după alte profunzimi decât cele esențiale în economia poveștii. Și asta e mare... foarte mare lucru!